4 anotimpuri

Presupun că uneori mai greşeşti. Presupun că orice greşeală îşi merită iertarea şi mai presupun că orice iertare lasă loc la un nou început.

Read more...

Mărturie

Mărturisesc că vreau să nu fi existat vreodată.
Mărturisesc că vreau să uit.
Mărturisesc că am greşit.
Mărturisesc că niciodată nu mi-am dorit să fiu aşa cum sunt, dar sunt şi îmi accept soarta.
Mărturisesc că nu meritam ce am primit, dar am primit, şi de-aş putea să dau înapoi ce am primit şi nu meritam ... aş da.
Mărturisesc că am plâns, dar am făcut oameni să plângă.
Mărturisesc că viaţa nu înseamnă numai suferinţă, am cunoscut gustul fericirii, dar fericirea adevărată n-o guşti decât o dată.
Mărturisesc că degetele îmi tremură, dar mâna e puternică.
Mărturisesc că niciodată nu aş renunţa la viaţă doar dacă ea ar renunţa la mine.
Mărturisesc că vreau să fac numai bine, răul pe care l-am făcut n-a fost dorinţa mea.
Mărturisesc că am iertat şi am fost iertat, nu mă voi opri niciodată din asta.
Mărturisesc că uneori nu ştiu ce să fac şi nu gândesc prea mult ce fac.
Mărturisesc că am iubit, am suferit şi am făcut să sufere, dar nu ştiu câtă lume m-a iubit.
Mărturisesc că vreau să gasesc fericire, nu caut tristeţea, dar ea mă găseşte pe mine.
Mărturisesc că am multe mărturisiri de făcut, dar nu ştiu dacă le voi face vreodată.
Mărturisesc că am secrete, le ţin în mine şi vor merge cu mine în mormânt.
Mărturisesc că nu mi-e frică de nimic, numai de moarte.
Mărturisesc că uneori credeam ca ştiu ce vreau, dar vin clipe de deznădejde şi uit.
Mărturisesc că aş vrea ca uitarea să fie vindecare, dar nu e.
Mărturisesc că somnul nu mi-e somn atunci când nu am inima împăcată.
Mărturisesc că nu ştiu cine sunt.
Mărturisesc că mă doare.
Mărturisesc că nu ştiu.
Mărturisesc că uneori nu vreau.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă aşteptarea.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă suferinţa.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă să fii uitat.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă să fii minţit.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă să minţi.
Mărturisesc că ştiu ce înseamnă... ce înseamnă asta?


...înseamnă că mărturisesc, înseamnă că vreau să-mi asum răspunderea pentru viaţa mea, înseamnă că dacă până acum destinul mi-a controlat viaţa, de acum vreau eu să o controlez, înseamnă că vreau să mor şi să renasc, înseamnă că nu mai vreau aşa, înseamnă că nu mai pot, înseamnă că mi-au ajuns nopţile nedormite, înseamnă că trebuie să fac ceva altfel o să înnebunesc, înseamnă că orice ar fi... va fi... şi niciodată nu aşa cum a mai fost...
Îţi cer iertare ţie şi ţie şi ţie şi ţie, dar mai ales ţie şi ţie... Lor nu le cer iertare. N-am pentru ce, nu sunt dator lumii cu nimic şi nu vreau nimic de la lume. Vreau ca existenţa mea să fie departe de lume, pentru că lumea are o influenţă negativă asupra mea... Lumea mă distruge, lumea mă omoară, lumea mă sufocă, lumea mă dărâmă... Oamenii sunt cei care mă fac să sper, oamenii sunt cei care mă fac să visez, nu lumea... Îi vreau pe acei puţini oameni în viaţa mea... Am nevoie de ei şi musc cu disperarea unui câine din dorinţa de a-i avea aproape...
Sunt un om între oameni, nu sunt cu nimic mai special decât ei, sufăr, râd, plâng, mănâc şi dorm ca ei... Uneori lumea nu înţelege asta... N-am făcut nimic memorabil în viaţa mea, dacă existenţa mea a influenţat oameni, dacă a făcut-o în bine, mă bucur. Dacă existenţa mea a născut suferinţă, îmi merit soarta... şi iertarea nu o voi găsi aici. Pentru că nu există iertare, există doar speranţă... Speranţa că nu se va mai întampla...


Nu există un rost anume, nu există o explicaţie. Era o zi de luni,e ra sfârşitul unei nopţi...
Alin... Luni... Dimineaţă... Ora 7.37... Vreau să dorm... Vreau să uit... Vreau să fie noapte.

Read more...

Cuvintele care tac (autoportret)

Aud o voce în mintea mea care îmi vorbeşte, o aud, dar nu o pot asculta. Aud cuvintele, dar nu le pot întelege, simt cu îmi înţeapă mintea, dar refuz să le leg între ele, să le dau un sens. Uneori am impresia că trec pe lângă ele cu viteza unui tren accelerat printr-o haltă.
Cuvintele nu pot lua locul gândurilor. E o luptă între nou şi vechi, o luptă între trecut şi prezent, uneori şi... viitor.
Mi-au plâns cuvintele prima dată când m-am simţit neputincios şi am simţit că n-am control asupra lor. Era o zi ca oricare altă zi, era o vreme ca orice altă vreme.
Nu pot gândi în marea asta de cuvinte, nu pot să scot la lumină un gând curat, nu pot să stau nepăsător în faţa lor, deşi aş vrea.
Îmi tremură mâna, îmi tremură mintea, îmi tremură sângele în mine şi arde, arde totul şi e atât de cald şi e atât de sufocant că simt cum nările îmi iau foc şi ele.
Aş vrea să spun o mie de cuvinte fără răsuflare, aş vrea ca din o mie zece să fie te iubesc... Aş vrea din alea zece unul măcar să fie sincer şi să mă bucur cu adevărat de existenţa lui.
Am urât minciuna şi trădarea, le-am tratat cu dispreţ aşa cum merită, dar de fiecare dată am încercat să iert, am fost propriul meu Iuda şi propriul meu Mesia, m-am trădat ca apoi să-mi acord singur iertarea.
Nu neg că dacă aş fi ascultat cuvintele mi-ar fi putut fi mai bine, dar în acelaşi timp nici nu regret. Nu am de unde să ştiu că alegerea mea nu este cea bună, cine îmi poate dovedi contrariul?
Iubesc păcatul, dar urăsc sentimentul de vină ce urmează după şi sunt aşa pentru că m-am născut în zodia conştiinţei, sub aripa unui înger numit iubire de mamă.
Nu mi-am urât niciodată originea şi îmi clădesc viitorul pe gândurile mele.
Din nou ceasul a uitat să bată, nu-i mai aud suflarea talangelor de fier a căror sunete mă fac să simt că lumea e aproape. De când a tăcut, pustiul pare şi mai pustiu. Văd ochi în noapte şi aud voci în vis, trăiesc două vieţi într-una, pentru că vreau să trăiesc mai mult.
Din somn fac zi, din zi fac lumină. Zi, noapte, mi-e totuna. Doar liniştea nopţii poate spune diferenţa.
Am auzit un urlet în noapte, sunt lupii disperării ce îmi bat la poartă, n-o să-i primesc şi o să-i fugăresc cu lămpi aprinse şi o să-i ard şi o să ardă disperarea şi o să urle şi mai tare, dar nu la mine-n poartă.
La mine e frumos şi bine şi cântă ciocârlia într-un copac, în spate şi-mi place s-o ascult vara stând pe scări la umbra luminilor din iarbă.
Nu mi-e frică de întuneric şi nu mi-a fost niciodată. Sunt un băieţel curajos căruia nu i-a fost frică să se joace cu focul, l-am domolit şi l-am făcut prietenul meu, mi-a luminat calea şi mi-a dat sfaturi. Nu-i bine să te joci cu şansa, aşa cum nu e bine nici să uiţi de semne, semnele vieţii pesemne că alte semne ale nu ştiu cui eu n-am văzut.
Cuvinte, cuvinte seci şi ude de poveţe spuse de părinţi, dar cine să-i asculte când gândul e departe. Atât de departe şi totuşi atât de aproape, atât de surd şi plin de mister, am făcut din cuvânt haină să mă treacă iernile vieţii.
Încerc să mă înţeleg pe mine însumi ca să pot fi înţeles de alţii, văd în privirile lor cât de departe am ajuns în a mă cunoaşte, ei îmi dau notele, ei mă judecă, eu îi ascult şi nu le dau dreptate... De ce le-aş da?
Ultimul cuvânt este întotdeauna cuvântul care tace, care naşte tăcerea în ochiul celui ce citeşte, ultimul meu cuvânt e pace, pacea pe care nu o am, dar sper că mă găseşte... Şi o va face, cândva, într-o zi, când ne vom întâlni amândoi acasă...

...am zis să fie pace şi-apoi am stins lumina.
Somn bun să ai străine când te găseşti în noapte
mai singur decât eşti sau ai fi fost vreodată.
Şi susurul de ape sa-ti fie veşnic rece,
iar mintea să-ţi fie şi limpede şi coaptă,
doar inima e caldă şi visul mai fierbinte,
e ca o zi de vară uscată şi pustie.
Am zis să fie pace, am vrut să fie bine,
a fost... pentru o clipă şi simt c-o să mai fie...

(Dorinţă de Şovăială Alin)

Read more...

Tu nu eşti la fel

- Priveşte-mă, spuse ea, ridicând plasa neagră care îi acoperea chipul, şi ceea ce văzu îl lăsă încremenit, nu numai prin frumuseţe, ci prin faptul că era chipul unei femei, maturizată prin suferinţă. Priveşte şi spune-mi ce vezi.
- Nu ştiu. Nu pot. Nu-ţi pot descrie ceea ce văd, am rămas fără cuvinte. Le-am pierdut. Am pierdut demult aceste cuvinte, undeva pe drum.
- De ce nu mi-ai mai scris niciodată de acolo? întrebă ea. Nici măcar o dată. Dacă ai şti cât te-am urât pentru asta…
Ochii lui negri erau îndreptaţi asupra ei, cu privirea pe care ultimul bărbat din lume ar fi aţintit-o către ultima femeie rămasă. Apoi se auzi pe sine însuşi rostind acele cuvinte, înainte de a putea crede că le spusese, prea târziu ca să le regrete.
- Lumina mea, steaua mea călăuzitoare… Dragostea mea, ce crezi că era acolo ca să îţi fi putut scrie ţie? Şovăi o vreme, aşteptând din partea ei ceva, un răspuns , un gest, o reacţie care întârzia să se arate.
- Aş fi dorit, spuse ea, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile care începuseră în sfârşit să-i curgă pe faţă, lacrimi ţinute îndelung înăuntrul ei până atunci, să ştiu ce era aici, şi îşi puse mâna pe pieptul lui, în dreptul inimii.
- Nu, îi răspunse el. Să nu vrei asta, pentru că acolo înăuntru e mult mai rău decât ce ai văzut deja.
Ea îl privea cu o implorare mută, cu privirea unui condamnat la moarte aflat înaintea călăului şi atunci când putu vorbi din nou îl întrebă:
- Te-ai gândit vreodată la mine?
Îşi dădu seama că nu avea rost să încerce să nege.
- Ai fost cu mine în fiecare zi blestemată a vieţii mele, singurul lucru cu adevărat bun la care mă puteam gândi, chiar şi atunci când voiam mai mult să te uit.
Se ridică şi merse la fereastră, iar privirea i se intunecă dintr-o dată... Se uita pe fereastra aia spălăcită, privea în gol şi nu reuşea să recunoască peisajul. În clipa aceea a avut o revelaţie. O părăsise atâta timp… Se întoarse spre ea, făcu doi paşi şi îi ridică bărbia. Se uita-n ochii ei ca-ntr-o oglindă. Nici el nu mai era cine fusese atunci când a plecat. Îi şterse cu dosul mânecii lacrimile, se apropie şi o sărută pe frunte. Buzele-i rămaseră lipite pentru o clipă, lăsând în urma lor o pată rece. Se ridică şi înecat de gânduri mai zăbovi vreme de un pas apoi, trăgând cu mare greutate un scaun, se aşeză din nou lângă fereastră. Îşi puse mâinile pe marginea ferestrei şi capul îi căzu pe gânduri. Acolo, când era în îndepărtare, ştia ce să facă. Aici, încolţit de respiraţia ei sacadată şi de lacrimile ei seci, ar fi vrut să fugă. Ar fi făcut-o a doua oară, dar undeva, în disperarea lui, îşi promisese să nu greşească şi a doua oară. Fără să se uite la ea îi spuse:
- Îţi mai aduci aminte când eram copii? Îţi mai aduci aminte părul de la poartă? Îţi mai aduci aminte rochiţa ta albă cu flori de magnolie? Îţi mai aduci aminte când stăteai în leagăn şi-mi promiteai că nu o să mă uiţi niciodată? Am plecat din cauza mea şi… m-am întors pentru tine. Acum dacă vrei să mă izgoneşti, fă-o. Dar nu uita că singurul gând care m-a îndemnat să vin acasă ai fost tu. Acum când gândurile mele nu mai sunt ale mele şi sunt ale noastre, aş vrea să ştiu şi gândurile tale.
Ea, ridicând privirea, se aşeză pe fotoliul din colţ şi scoase o cutie de după el. Era o cutie mică, maronie, puţin mai mare decât o cutie de bomboane cu cremă de zahăr, aşa cum erau pe vremea bunicii. O strângea la piept aşa de tare ca şi cum viaţa i-ar fi depins de acea cutiuţă mică şi ochii îi licăreau ca două luminiţe-n noapte.
- Aici sunt gândurile mele, spuse ea. Aici suntem eu şi tu, aşa cum n-am fost niciodată. Aici e fericirea pe care am căutat-o, aici sunt visele mele.
O deschise şi, cu o mână tremurândă, îi întinse un teanc de hârtii îndoite şi-nnegrite de vreme. Erau legate cu o sfoară albă şi deasupra era poza lui.
- Ia-le. Priveşte ce ai lăsat în urmă. Hai, fii bărbat măcar de data asta şi cu o mişcare bruscă se apropie de el şi i le lăsă în poală. Citeşte, eu le-am citit cu cel puţin o dată mai mult decât ar fi trebuit. Citeşte-le şi tu măcar o dată.
Nu erau grele, dar greutatea ce erau în ele îl apăsa atât de tare încât simţea că totul în jurul lui se rupe şi pământul îi fugea de la picioare. Le pipăi cu mâna, le mirosi o clipă, se uită la ea apoi la teancul acela mare din faţa lui, se uită pe fereastră apoi din nou la ea şi oftă. Chiar nu ştia ce să facă. Dacă ar fi deschis scrisorile ar fi recunoscut că a plecat, dar o curiozitate îi mărunţea gândurile pentru că îşi dorea să vadă ce a pierdut.
- Ce am eu în mână? o întrebă, uitându-se la ele. Te am oare pe tine sau doar o grămadă de hârtie roasă? şi le aruncă pe jos. Eu dacă m-am întors aici, m-am întors pentru tine. Nu m-am întors pentru trecut şi n-am venit ca să-mi şterg păcatele. Eu m-am întors pentru că iubirea mea era prea mare şi lumea nu putea să o mai încapă. M-am întors s-o-mpart cu tine, ca măcar în al doişpelea ceas să simţim fericirea. Nu fug de greşeală, fug de trecut.
Rochia ei de mătase grea foşni, umplând încăperea cu un vag parfum de liliac, parfumul amintirii, iar el simţi o tristeţe ucigătoare cuprinzându-l şi îşi întoarse obrazul spre ea. Se apropie şi o îmbrăţişă.
- Ce tare îţi bate inima. Lasă-mă să te mai ţin aşa câteva clipe, doar să stăm aşa. Dacă ai şti de câte ori, noaptea, am visat la clipa când aveam să te ţin în braţe din nou… Nu ţi-aş mai da drumu niciodată.
Braţele lui o ardeau. Ar fi vrut să se poată elibera de el, să fugă undeva departe. Ar fi dat orice să nu simtă ceea ce simţea. Ar fi dorit să i-o spună, dar buzele ei nu voiau să se deschidă. Chinuită de remuşcare, fără să-şi poată da seama cine făcuse primul pas, se trezi sărutându-l şi îl simţi contopindu-se cu fiinţa ei. Îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi îi spuse:
- Fă dragoste cu mine, Claudiu.
El tresări de parcă l-ar fi lovit. O lăsă din braţe şi făcu un pas înapoi.
- Ce spui? o întrebă aproape în şoaptă. Ştii ce spui, Maria?
- Sigur că ştiu. Nu mai sunt copil. Vreau să faci dragoste cu mine.
Păşi spre el, iar el se trase încă un pas. Ea înaintă din nou şi lăsă să-i cadă rochia de mătase. El mai făcu un pas în spate, se lipi de zidul rece şi cu privirea pironită pe sânii ei albi ca laptele simţi cum se aprinde-n el dorinţa să muşte din sfârcurile rozalii pe care ea i le împingea în faţă.
- Aş vrea să fiu o mică balerină uşuratică şi lipsită de griji pentru o noapte măcar, o noapte petrecută cu tine, apoi aş putea muri.
- Nu plânge, micuţa mea, spuse el, ridicându-i rochia la loc şi mângâindu-i părul de culoarea abanosului îndelung şlefuit. Va veni şi vremea ta. Vei fi fericită, numai că nu voi fi eu acela… gândi el.

Read more...

Ambi-guu

S-au scurs secole între trupurile noastre, între azi şi ieri, între întâlnirea genunchilor umeziţi de lacrimi, de plăcere, de extaz...


Sărutul tău a lăsat o urmă adâncă pe pielea întinsă a obrazului meu şi nici vântul şi nici soarele n-au putut să-i şteargă strălucirea. Am încercat de multe ori să-mi oglindesc chipul în oglinzi mate şi pline de praf, dar toate s-au spart pentru că ochii mei nu mai respiră demult fericire, iar durerea mea nu poate fi cuprinsă între marginile ramei ruginite a unei oglinzi fără reflecţie.


Şi totuşi, acelaşi sărut şi-a întins rădăcinile-n mine, până la apa sufletului meu. Acolo îmi eşti icoană de închinare, altarul pe care aş muri iar şi iar, lăsându-te doar pe tine să mă bei, să mă distrugi, să mă renaşti...


Ochii schimbau zi după zi imagini cu tine, pleoapele erau gratii şi lacrimile erau lacăte ce nu puteau fi desfăcute. Ţineam închise în mine sentimentele ca pe nişte condamnaţi la moarte. Vedeam chipul tău, auzeam vocea ta, simţeam atingerea ta, atât de real încât uneori mă trezeau noaptea fiori reci care mă chemau la tine.


Şi în drumul acesta către tine, tot ceea ce învăţasem vreodată se topea şi eu mă contopeam într-un ireal, într-o visare, în care tu deveneai eu şi eu respiram fiecare particulă din tine.


Unii spun că picăturile de ploaie sunt amare, unii spun că picăturile de soare sunt calde, eu m-am hrănit cu tine picătură cu picătură şi au fost dulci. Uneori mă săturam doar cu aroma parfumului tău, însă uneori îmi trebuia mai mult şi mă trezeam sărutând aşternuturile în care savurasem alături de tine misterul iubirii.


Era o fierbinţeală rece prin toate locurile unde mă confundasem cu fiinţa ta, stropi de sudoare ce-mi ardeau şi-mi îngheţau rând pe rând fiorii prezenţei tale... Mă sufoca lipsa ta aparentă, mă exalta prezenţa ta continuă din acel adânc doar al tău, ascuns lumii întregi... Visam o realitate şi trăiam un vis... Nu mai ştiam nimic despre mine, însă cunoşteam esenţa ta, tânjeam şi însetam ca tu să traieşti prin mine.


Eram o grădină cu fluturi portocalii, prin care se scurgea alene un pârâiaş cu apă rece şi cristalină. Tu erai un copac la umbra căruia creşteam eu, o orhidee. Tu mă protejai de soare, de ploaie, de vânt, tu mă alinai, tu îmi păstrai visele nepătate. Priveam în sus la tine cu atâta dor, simţeam privirea ta cum mă mângaie şi îmi doream să ne unim într-o îmbrăţişare caldă, acolo, în cantec de privighetoare şi susur de apă, bâzâit de gâze sub raze de soare special alese pentru noi...



Oare era adevărat?

Read more...

Rece - din perspectiva unei femei prin ochii unui bărbat

Îi simţeam atingerea rece ca gheaţa cum încerca să scurteze drumul spre fundul meu şi sărea peste porţiuni din trupul meu cu nişte salturi uriaşe care mi se păreau atât de ireale. De fiecare dată îl puneam să o ia de la capăt, îl conduceam uşor cu o atingere senzuală spre umărul meu şi îi şopteam la ureche, trăgându-l peste mine, mai încearcă o dată. Îi simţeam furia şi frustrarea când vedea că nu e în control, eram stăpână peste dorinţa lui de a trece peste partea asta şi încercam să-i arăt că nu se poate.
Transpirase şi câteva picături căzuseră pe mine. Erau atât de calde, le simţeam cum se scurgeau pe şira spinării şi cum se stingeau apoi în aşternuturi, transformându-se în pete mici şi mate. M-a sărutat iar pe umăr şi fiori m-au cuprins în clipa următoare. Nu puteam să ascund, mi se făcuse pielea ca de găina şi el observase asta şi acum se juca cu mine. Oare încă mai deţineam controlul sau el mă controla pe mine?
Mă săruta cu ură şi, parcă dinadins, nu se mai mişca de acolo şi eu începusem să tremur, iar el continua, convins că o să renunţ. M-am prefăcut că ma satur şi simţind asta s-a oprit. Se juca cu degetele pe spatele meu şi cobora cu cerculeţe mici în jos, inel după inel înconjurându-l, iar fiecare cerc îl marca cu o sărutare uşoară şi zgomotoasă. Îi simţeam limba cum face conturul cercurilor şi mă întrebam daca poate fi mai bine de atât. Făcuse din spatele meu o hartă şi avea drumuri numai de el ştiute şi drumurile se intersectau şi coborau şi urcau... Uneori o lua la goană, alteori alene, trăgea după el sărutările ca un lanţ rece şi greu.
Am încercat să nu-l privesc, chiar dacă el îmi căuta privirea şi aştepta un răspuns de la mine. Evitam orice contact şi nu făceam decât să gem sub atingerea lui. În clipa aia nu mă mai interesa ce vrea el, ştiam foarte bine ce vreau eu şi doar asta conta. Îmi permiteam să fiu egoistă pentru că aveam ce îşi dorea el şi el voia să ajungă acolo şi eu îl întârziam pe cât puteam de mult. Voiam să simtă neputinţa si frustrarea, voiam să se simtă umilit ca mai apoi, când va fi cazul, să mă domine, aşa cum îmi doream. Tot eu aş fi deţinut controlul şi el nici măcar nu ar fi ştiut. Aş fi putut să-l ţin aşa o veşnicie, m-aş fi lăsat purtată de sărutările lui pe aripi de vis, însă niciodată nu mi-aş fi pierdut luciditatea.
Îi simţeam respiraţia în ceafă, avea un ritm sacadat. Se excitase aproape la fel de mult ca mine şi încerca să-şi controleze mişcările care aveau un tremur ascuns în ele. Uneori mi se părea că îi aud bătăile inimii care bătea în pieptul lui gata să iasă afară sau poate era inima mea care galopa nebună de la un capăt la altul. Corpul meu forfotea de atâta agitaţie, era ca un furnicar, simţeam înţepături în piele şi simţeam furnicături de jos în sus, neîncetat. Atingerile lui aluneau neîntrerupte şi mă simţeam ca pânza unui pictor în timp ce îşi pictează capodopera vieţii. El era Picasso-ul meu şi eu eram Femeia din fotoliu. Simţeam cum mă modelează şi cum îmi schimbam forma, mă topeam , transpirasem şi simţeam cum mi se usucă buzele.
Fără să-mi dau seama, ajunsese din nou jos, îmi contura fesele şi eu nu mai puteam face nimic, era prea târziu. Sărutările lui nu s-au lăsat mult aşteptate. Simţeam că mor, simţeam că mor din interior, mă ardea, îmi muşcam buzele ca nebuna şi gâfâiam ca un alergător într-o cursă de 100 de metri. Nu mai aveam aer, simţeam că se apropie de mine o furtună pe care nu puteam să o opresc şi mâinile lui... Mâinile lui brăzdau spatele meu şi simţeam cum urmele se înroşesc şi ard.
Am ţipat. Nu era un ţipăt de groază, simţeam plăcerea cum îmi otrăveşte simţurile. S-a uitat la mine pentru o clipă şi, ca un cuceritor ce simte că cetatea e pe cale să cedeze, s-a pornit din nou şi mai intens. Sărutările lui parcă tăiau în pielea mea, mă muşca şi mă săruta în acelaşi timp, fără să mă lase, nu mai aveam nicio scăpare. Fără să-şi dea seama devenise puţin brutal, dar îmi plăcea. Îl simţeam cum e gata să erupă , cum nu mai era în stare să-şi controleze simţurile. Ieşise la suprafaţă animalul din el şi doar respiraţia apăsată îi mai trăda originea, era om.
După atâtea alternări de atingeri şi sărutări, tot ce-i mai rămăsese era să mă tulbure definitiv. Sărutari dupa sărutări, urmele adânci în pielea mea se înroşise şi simţeam cum urcă spre mine un val de căldură. Aveam nevoie de aer şi el mă presa. Urcau valuri, valuri fiori şi gemeam atât de tare încât se speriase, dar a continuat. Aveam nevoie de orgasmul ăsta ca de o eliberare. Eram închisă în trupul ăsta care ardea mocnit şi simţeam nevoia să ies afară. Îl provocam cu geamătele mele şi îi mărea ritmul şi eu ardeam şi el mă stingea cu sudoarea lui şi aşternuturile nu ne mai ajungeau şi am simţit pentru o clipă cum mi se taie respiraţia şi liniste şi-o amorţeală m-a cuprins şi am uitat... Am uitat unde sunt, am uitat cine sunt, zâmbeam... Zâmbeam şi îl priveam şi am simţit nevoia să îl sărut şi m-am întins şi el s-a întins şi ne-am sărutat...
Nu mai simţeam nimic. Eram amorţită, vedeam în ceaţă, nu-i mai simţeam decât parfumul cu iz de sudoare topindu-se pe buzele mele şi încălzindu-mi nările, dar voiam mai mult şi el voia mai mult şi lucrurile nu puteau să se oprescă aici. Nu voiam nici eu, nu voia nici el. Te vreau, i-am soptit. Şi parcă atât aşteptase şi l-am simţit deasupra mea, acum nu mai trebuia decât să ajungă acolo, să-şi găsească singur calea dorinţei sale... Trezeşte-mă, visătorule...

Read more...

De unde au apărut punctele alea mici negre?

Putea să fie bine, dar nu e. Doar păianjenul din colţul camerei mai ştie asta.

Într-o zi a fost. Nu mai ştie nimeni. A dispărut fără urmă. La început uşor ca mai apoi să reapară, dar acum este de negăsit. Nimeni nu ştie dacă a plecat şi se va mai întoarce vreodată. Poate cu timpul îi va simţi lipsa şi îl va chema înapoi. Poate el va auzi şi se va întoarce, dar cine să strige acum că e noapte?

Se aprinde un bec intermitent, îl avertizează că e timpul să plece. Mai stă câteva secunde, priveşte în jur şi încearcă să îşi dea seama dacă va regreta ceva. Nici măcar feţele pe care le vede nu sunt destul de convingătoare.

Undeva, departe, nişte flori galbene se zbat sub forţa vântului. Ele sunt sclave şi nu au alternative, el nu se simte la fel. Timpul a stat în loc pentru o secundă şi i-a aşteptat decizia. Nu se auzea decât o respiraţie sacadată şi un oftat prelung. Deciziile nu se iau în somn.

Pe marginea lumii stă un cactus. Nu mai ştie ce e aia o floare, nu mai ştie gustul unei picături de apă, stă acolo şi moare. Lipit de sticla rece, este lovit din toate părtile de un nu năpraznic care se agaţă de ţepii lui şi îl sufocă. Razele de soare încearcă să spargă sticla şi să îl salveze. Oare va reuşi cineva să facă asta?

Pielea străluceşte în întunericul nopţii, brăzdată de cute ale vremii peste care luciul a trecut fără să le stingă din frumuseţe. Prin acele crăpături mici izvorăşte viaţa sub formă de picături mici de transpiraţie. A venit cineva şi a şters totul cu o batistă de nepăsare. În urma batistei a rămas doar o zgârietură, urmă a violenţei cu care poţi lovi un suflet. Au răsărit nişte lacrimi de sânge amare, care şiroiesc printre cute şi se scurg uşor spre finalul tututror lucrurilor care ar fi fost posibile. Se numeau vise, hrănite cu speranţe şi un zgomot puternic de motor încins zguduie din temelii gândurile. A trecut, dar liniştea nu mai e la fel.

În amintiri există o linişte surdă, o linişte care năştea vise. A existat şi ea şi într-o zi a plecat. Nu mai ştia nimeni de ea nimic până azi, când cineva şi-a adus aminte. Unde e liniştea de odinioară? Este acolo la umbra copacilor înconjurată de răcoare şi musculiţe care roiesc în jurul ei. Stă cocoţată pe o piatră ieşită din pământul moale şi înconjurată de conuri de pin. Miroase a fân, miroase a ploaie, este o aromă dulce-amăruie, când te gândeşti la tine e amară. Lemnul ud tranfosrmat în lacrimi şi gunoi sentimental, când nu va mai fi nimic o să doară.

Porneşte pe un drum fără întoarcere şi izgonit din propria stare tace, ecoul nu se va mai auzi niciodată. Va fi tăcere sumbră şi nori de ciocolată aurie. Nu trebuie să înţelegi cuvântul, trebuie să-l simţi. Şi în zadar poţi să legi cuvinte între ele dacă nu le simţi niciodată tăria. Nu răspunsurile sunt cheia, cuvintele înseamnă mult mai mult decât o simplă vorbă. Şi ceasul stă şi timpul stă şi el deodată, ore după ore, minute după minute, secunde după secunde...

...a mai trecut o secundă.

Read more...

Vine o zi

Vine o zi când toate se termină, aşa cum a existat o zi când toate au început. Orice sfârşit lasă loc unui nou început. Atunci când pierzi ceva, câştigi ceva. Lucrurile nu trebuie privite aşa pesimist, viaţa nu e roz, dar nici neagră, e undeva la mijloc. Viaţa e roşie. Da, roşie. Viaţa e ca o floare de mac, roşie şi cu nişte pete negre. Tu eşti macul din lanul de grâu, uneori singur, alteori înconjurat de alţi maci, la fel de roşii ca tine, dar cu mai multe sau mai puţine pete.
Nu îţi pare rău? Am ciulit urechea şi am auzit o conversaţie, aşa mi-a zis:

- Am băut o bere.
- Bravo.
- Nu-mi spune bravo. Nu mă lua de sus, crezi că nu ştiu?
- Ştii? Ce ştii? Habar n-ai de viaţa ta. Te urmăresc de ceva vreme şi n-am înţeles nimic.
- Poate îmi mai trebuie o bere.
- Lasă berea.
- Nu vreau.
- Deci nu vrei... Exact cum credeam şi eu, nu era problema de nu poţi.
- N-a fost niciodată.
- De ce bei?
- N-am băut.
- Berea?
- M-am trezit cu ea în mână şi am dus-o la gură. Abia după ce am simţit-o rece, curgând pe gât, mi-am dat seama...
- Ce ţi-ai dat seama?
- Că beau.
- Aveai nevoie?
- Nu ştiu, nu m-a ajutat cu nimic.
- Las-o acolo şi vino încoa.
- Nu pot.
- De ce?
- N-am terminat-o.
- Ţi-am zis să o laşi.
- Nu pot.
- Nu poţi sau nu vrei?
- Nu vreau.
- Deci poţi.
- Pot.
- Şi?
- Chiar trebuie să vorbim atât despre berea asta nenorocită?
- Nu.
- De ce ai venit?
- Să te văd.
- De ce?
- Să te văd.
- Vrei ceva de la mine? Nu mai am. Ce a fost de luat, au luat alţii înaintea ta.
- Nu vreau nimic de la tine, vreau doar să mă asculţi.
- După.
- După ce?
- După ce termin berea.
- Bine.
- Gata.
- Ai terminat?
- Da.
- Stai jos, lângă mine.
- Bine, stau jos.
- Te iubesc.
- De ce îmi spui asta?
- Pentru că asta simt, vrei să ascund?
- Mă iubeşti?
- Da.
- De ce?
- Asta e cea mai idioată întrebare pe care am auzit-o în viaţa mea.
- Ba nu e.
- Ba da.
- Bine.
- Bine.
- De ce mă iubeşti?
- Iar începi?
- Da.
- De ce?
- Pentru că vreau să ştiu.
- Te iubesc şi atât. E bine aşa?
- Nu.
- Tu ai iubit vreodată pe cineva?
- Nu ştiu.
- Nici nu mă miră... Cum puteai oare să vezi că eu te iubesc?
- Păi... Tu chiar mă iubeşti?
- Da.
- Credeam că glumeşti.
- Glumesc?
- Da, eu aşa credeam.
- Doamne, te urăsc.
- Mă iubeşti sau mă urăşti? Hotărăşte-te.
- Nu mai contează.
- Ce nu mai contează?
- Nimic.
- Te iubesc.
- Poftim?
- Te iubesc.
- Îţi arde de glume?
- Nu.
- Atunci de ce glumeşti?
- Nu glumesc.
- Mă iubeşti?
- Da.
- Vrei să te cred?
- Nu.
- Atunci?
- Vreau să simţi.
- Ce să simt?
- Că te iubesc.
- Nu simt.
- Nici n-ai încercat.
- Trebuia? Nu era mai bine să mă lovească?
- Dragostea nu loveşte, dragostea te ia pe sus.
- N-am simţit aşa ceva până acum.
- Nu e târziu.
- Mă iubeşti?
- Da.
- A început să plouă, vino lângă mine.
- Acum vrei să devenim şi romantici?
- Nu neapărat. Vreau doar să nu mai stai în ploaie.
- De ce îţi pasă?
- Pentru că te iubesc?
- Adică tu chiar vorbeai serios?
- Da.
- Ce facem?
- Cu ce?
- Cu iubirea asta.
- Nu ştiu.
- De ce nu ştii?
- Pentru că nu ştiu ce îi poţi face iubirii...
- Să o lăsăm, aşa, să-şi facă ea de cap?
- Poate e mai bine aşa.
- Iartă-mă.
- Pentru ce?
- Că nu te-am crezut.
- Nici eu nu te-am crezut aşa că suntem chit.
- De ce e aşa greu cu iubirea?
- Nu ştiu... Pentru că e un sentiment pe care nu-l trăieşti în fiecare zi şi pe care poate nu ştii cum să-l trăieşti?
- Poate.
- De ce te uiţi la bere?
- Îmi pare rau că am băut-o.
- De ce?
- Eu nu cedez aşa uşor de obicei.
- Şi acum ce ai avut?
- Nu ştiu.
- Hai să mergem.
- Unde?
- Oriunde numai să nu mai stăm în ploaie.
- Hai.
- Unde?
- Acasă.
- Mă iubeşti?
- Te iubesc.
- Şi eu...

Read more...

Tot eu despre mine (partea a 2-a)

Read more...

Eu şi Yahoo Messenger

Îl cunosc demult pe tip. Îl folosesc de prin 2002, adică de ceva ani... De la an la an devine mai insipid şi mai plictisitor, noroc cu câteva excepţii, motiv pentru care nu-l şterg din calculator. N-are multe defecte, doar idioţii cărora le dau ignore şi idioţilor x 2 care îmi dau ignore.
Am trăit şi am văzut multe de când cu messu ăsta, oameni care n-aveau nicio legătură cu lumea, nebuni, proşti şi cerul e limita, dar cel mai mult îmi „plac” cei care habar n-au ce vor, incerţii, cei care azi te salută, mâine te întreabă ce cauţi în lista lor, poimâine îţi dau ignore, săptămâna viitoare îţi dau add iar şi tot aşa... Human drama live... La început ţi se pare amuzant, pe urmă nu, pe urmă te enervezi ca pe urmă să devii indiferent, moment în care ajungi să zici faimosul wtf... şi să mergi mai departe, keep on walking fără whisky...
E o mare figură şi messul ăsta, cum o fi fără? Nu ştiu. Încă nu am încercat. Uneori însă sunt dispus să o fac, oare cum ar fi? Până atunci eu şi cu el ne ducem singuri păcatele de a vrea să vorbim. El mă suportă pe mine, eu pe el şi povestea continuă , zi după zi după zi... ca şi cum aşa ar fi normal... De parcă ştiu eu ce mai e normal, ştiu că aşa e şi îmi e de ajuns... Eu şi cu Yahoo Messenger... Ce mai echipă, domn'e...

Read more...

Te iubesc, Dana

Era a patra toamnă de când plecasei, eram pe aceeaşi bancă din parcul pe care tu îl ştiai atât de bine şi mă uitam cum pe lac pluteau frunzele într-o dezordine pe care tu o găseai amuzantă. Chiar la intrare în parc mi s-a parut că te văd, purtai rochiţa albastră, aceea pe care ţi-o făcusem eu cadou de Crăciun. Îţi mai aduci aminte ce fericită erai? Stăteai pe marginea iazului, cu picioarele în apă şi încercai să convingi broscuţa aia mică ţestoasă, pe care o găsisei sub bancă, să înoate. Te priveam şi mi se părea atât de amuzant, am şi acum poza de atunci în portofel, o port cu mine să-mi aducă aminte că noi am avut şi clipe frumoase. Am trecut şi pe lângă toneta cu îngheţată unde te opreai tu mereu. Două cupe de fructe de pădure şi una de vanilie, vezi că n-am uitat? Nu spune nimic, taci, n-am uitat nici de siropul de afine... Oare aş fi putut? Îţi mai aduci aminte de veveriţa care sărea mereu pe noi când stăteam pe iarbă, sub copac, în capătul aleii? Are doi pui mici şi frumoşi, sunt atât de blânzi... Ieri am putut să-i iau în braţe, nu le era frică deloc, cred că ţi-ar fi plăcut. Am atâtea să-ţi povestesc, am atâtea lucruri să-ţi spun şi tu ai atâta timp să mă asculţi... Mi-e dor de vocea ta, iubito. Mi-e dor de mângâierile tale, ştiu că ţi-ai fi dorit să trec mai repede peste toate astea, dar nu pot. Ştiu că ţi-am promis că o să fiu fericit, dar nu pot. Şi acum mă trezesc noaptea şi îţi rostesc numele. Uneori mă trezesc şi mă surprind vorbind cu tine, îmi dau seama că sunt singur şi încep să plâng. Daca m-ai vedea, probabil, m-ai muştrului. Sper să nu mă fi văzut. Îmi pare rău că n-am venit săptămâna trecută, a murit mătuşa ta, dar probabil tu ştii deja asta. Am vrut să vin după înmormântare, dar nu m-au lăsat. Pe drum încoace ţi-am cules un buchet de ghiocei, ştiu cât de mult îţi plăceau şi ce zâmbet aveai când mă vedeai că vin cu câte un bucheţel şi ţi-l dau să-l miroşi. Mă doare, iubito. Mă doare rău şi cel mai greu îmi este că n-am putut, că n-am făcut-o... Atunci când erai pe patul de spital am vrut să-ţi spun ceva, îţi mai aduci aminte? Nu ţi-am spus-o atunci pentru că am ieşit din salon plângând, nu voiam să mă vezi aşa, nu voiam să te întristez. Am vrut să-ţi spun... am vrut să-ţi spun că te iubesc, Dana... Iartă-mă că nu m-ai auzit, iartă-mă că ai plecat fără să ştii asta, iartă-mi neputinţa şi disperarea din clipele alea negre prin care am trecut amândoi. Daca acum mă vezi, dacă mă poţi auzi, te iubesc, Dana. Mi-e dor de tine, iubito...

Şi vântul culese ultimele cuvinte şi le duse undeva sus, pe cei mai albaştri nori şi aleile pietruite tăceau şi liniştea se aşternu. Doar undeva, într-un colţ, ghioceii îşi cântau plânsetul salbatic... şi timpul tăcea şi asculta... şi se topea în ceaţă.

Read more...

Lacrimi de fericire

„Nu ştiam de ce plâng. Plângeam pur şi simplu şi lacrimile parcă izvorau din stomac, pentru că le simţeam cum se dezlipesc de acolo şi cum se usucă, mai apoi, pe obrazul meu. Mă durea fiecare particică a corpului meu, simţeam cum se scurge totul de sub picioarele mele, priveam în ceaţă lucrurile care mă înconjurau, lucruri care mai înainte era luminoase şi care zâmbeau a fericire.
Am trântit uşa de perete după care s-a aşternut liniştea, o linişte morbidă care mă făcea să mă gândesc la atâtea lucruri aiurea. Încercam să-mi adun gândurile şi să le strâng într-un ghemotoc, încercam să le strâng să nu se piardă şi lacrimile le foloseam să le lipesc. Să lipesc gândurile mele unele de altele.
De ce plângeam? Poate că la început ştiam, dar acum uitasem şi încercam cu disperare să mă leg de ceva, să nu uit de ce zăceam acolo, în camera aia goală, şi plângeam. Plângeam cu atâta forţă încât mă speriasem, crezând că atunci când voi fi terminat de plâns o să rămân fără putere acolo, întinsă pe podeaua rece, şi o să mor. Singură.
Mă simţeam părăsită şi goală, secasem aşa cum seacă o fântână. În urma mea rămăsese doar pustiu şi sec. Cum am ajuns aici? Oare din vina mea sau a lui? Oare din vina amândurora? Oare şi el plânge? Uită-te la mine, uită-te în ce hal am ajuns, uită-te cum mă doare. Şi mă doare aşa tare. Mi-am jurat că aşa ceva nu mi se va mai întampla şi am ajuns tot aici, poate asta mi-e soarta, poate destinul meu a fost scris cu mâna stângă, dezordonat şi indescifrabil pentru ca eu să nu-mi dau seama încotro s-o apuc.
Aud paşi, e un zgomot sacadat şi îl simt cum se apropie. Mă ascund după pat şi ascult. Se apropie de mine cu un straniu sentiment că sunetul ăsta nu-mi este străin. Încerc să scutur gândurile şi să le fac să-mi spună de ce cunosc sunetul ăsta. Aud cum paşii se opresc şi cum pornesc din nou. Îl văd, se apropie de mine, se aşază pe podea şi îmi şopteşte la ureche, îmi pare rău, iubito. Mă uit în ochii lui şi văd aceleaşi lacrimi ca la mine, doar că ale lui sunt verzi, ale mele albastre. Se mai apropie o dată de mine şi impasibil mă sărută. Îi simt buzele cum ard, cum ard atât de tare încât lacrimile i se tranformă în abur de cum se ating. Mă apropii de el şi îl sărut şi eu şi fără să vreau încep să plâng din nou. Se uită în ochii mei şi îmi spune te iubesc.
Zâmbesc. Lacrimile îmi curg atât de tare că nu le pot face să se oprească. Se apropie de urechea mea şi îmi şopteşte iubito, de ce plângi? Zâmbesc din nou şi mă apropii de buzele lui. De fericire, iubitule. De fericire. Şi îl sărut, iar buzele noastre ard şi se topesc una cu cealaltă. Nori de abur alb se ridică şi zboară pe fereastra deschisă spre alte orizonturi, numai iubirea a rămas acolo, numai iubirea.”

Read more...

Sâmbătă

Este prea cald până să şi gândeşti. Prea cald. Am ieşit afară de două ori şi a doua oara nu mai găseam uşa să intru iar în casă. Holograf - Vine o zi ascult de zor. Se potriveşte cu mobilierul camerei? Cine ştie? Dar sună bine.
Dacă mă ascund sub pat va fi mai bine? În niciun caz nu e cum ar trebui să fie. E palidă viaţa asta şi parcă rămâne fără culoare pe zi ce trece, parcă îmbătrânesc. I-am spus cuiva că mă simt batran şi a râs. Probabil este amuzant să te simţi bătrân la aproape 26 de ani, eu nu mă simt, dar uneori vreau să cred că am îmbătrânit. Poate doar mi se pare sau poate nu ştiu nici măcar ce simt.
Şi căldura asta şi casa goală şi camera goală… În orice colţ m-aş ascunde aş auzi acelaşi lucru, linişte. Şi uneori bâzâitul vreunei muşte leşinate de atâta căldură. Stăteam mai devreme pe pat şi mă luptam cu o muscă pentru un loc mai bun. Cu greu am convins-o că pe perdea i-ar sta mai bine.
De câte ori poţi face duş într-o zi călduroasă ca asta? Sau mai bine o baie lungă de o zi, în care să stai în apă de dimineaţă şi până seara. Ce bine ar fi… Şi uneori să mai ieşi şi să intri din nou.
Nu-mi vine să cred că e sâmbata. Azi e sâmbătă, ştii? Sâmbătă, adică e weekend. Ce dracu’ înseamnă weekend? Nici măcar nu ştiu ce vreau să zic. Hai s-o lăsăm pe mai tarziu.
Nu zic pa.

Read more...

My life - marea

Read more...

Poveste din pat

Plutea într-o mare de petale roz parfumate, într-o mare de amintiri, într-o mare de sentimente colorate şi pline de viaţă. Chiar dacă marea nu avea decât şase metri pătraţi i se părea imensă. Plutea în derivă pe valurile acelea roz şi parfumate şi se lăsase purtat pe aripi de vis. Nu renunţase să mai spere, dar spera să nu renunţe niciodată. Era uimit, aceeaşi uimire pe care o simţi când te trezeşti la porţile raiului şi nu ştii ce să faci. Să intri? Oare meriţi?
Nu mai era nimeni în jur, singurul naufragiat, dar nu se simţea singur. Era, mai degrabă, cuprins de o euforie absurdă. Se simţea unic, marea lui era unică, parfumul era unic. Marea era înspumată şi spuma avea o culoare albă, brăzdata ici, colo de litere negre scrise cu vârful unui creion, tremurat. Şi literele treceau de pe alb pe roz şi de pe roz pe alb, curgeau şiroaie prin faţa lui şi singurul lucru care le lega era parfumul. Îi era frică să privească dincolo de marginile întinse ale mării roz şi nu cuteza să depăşească valuri unde se simţea în siguranţă. Şi-ar fi dorit ca marea lui să se întindă, să crească, şi îşi imagina cum vor trece ani şi el va fi tot acolo plutind.
Trăgea acel parfum în piept cu atâta disperare de parcă ar fi fost un dependent de cocaină care îşi tragea pe nas doza. Nu se sătura, oricât de mult ar fi făcut asta. Urcau şi coborau valurile, erau zile senine, erau zile când marea era învolburată, însă niciodată nu se gândise că ea îl va trage la fund şi îl va îneca. Se simţea acolo, între valuri, protejat de petalele roz care se lipeau de corpul lui ca nişte solzi şi i se părea că formau un scut. Privea pe fereastră şi razele de soare nu ajungeau la el. Trăsese norii să-l acopere, să nu-l ardă soarele, să nu-i usuce petalele rozalii, să nu şteargă literele, să nu-i şteargă dragostea, să nu-l ştearga pe el... Voia să nu se mai termine niciodată.

Read more...

Din cauza unei melodii

Asculta o melodie şi se gândea. Nimic care să-i fure atenţia, nimic care să-i strice visul, într-o încăpere în care gândurile se învârteau în cerc, în jurul lustrei, şi treceau rând pe rând prin mintea lui, fără să zăbovească măcar o clipă. Şi sunetul muzicii se izbea de colţurile camerei şi îl lovea din toate părţile înţepându-l cu versuri care atingeau sentimentele.

Read more...

Tot eu despre mine

Am început să citesc Decameronul de aşa mult timp că mă sperie gândul că nu-l voi mai termina niciodată. După atâtea luni şi atâta străduinţă mă aflu la impresionanta pagină... şi acum suspans... suspans... suspans... Stai să mă uit că am uitat. Mă aflu la impresionanta pagină 465. Felicitări şi un An Nou împlinit!!!
Oare o să-l termin anul ăsta dacaă l-am început în martie şi sunt abia la jumătate? După matematica mea, da... După matematica lui, a Decameronului, desigur, nu ştiu... În cel mai nefericit caz, de Anul Nou o să fiu la ultimul capitol şi dorinţa mea pentru anul ce vine va fi ca restul de pagini să fie cuprinsul.
Hmm... Nu contează, sunt optimist. Văd lumea roz şi roz mă vede lumea şi pe mine. Şi ce dacă n-am terminat încă? Important este că mă preocupă măcar gândul ăsta. Şi ce dacă începe să arate ca după război coperta,important este că dă senzaţia că a fost cartea citită mult.
Boccaccio... Decameronul... şi după lumea n-a mai fost nicicând la fel.

Read more...

Lamare sau la mare sau lamare mare?

De ce să te duci la mare, te întrebi, nu? De ce să nu te duci la mare, te întrebi din nou, nu? Hai să vedem...

Există, după umila mea părere, mai multe aspecte, pozitive şi negative, ale faimosului şi deloc de neglijat plecat la mare. Nu ştiu dacă se poate numi isterie, nu ştiu dacă se poate numi pasiune, nu ştiu dacă se poate numi nevoie, nu ştiu nici măcar dacă chiar nu se poate trăi fără „plecatul la mare”, ceea ce mă fascinează mereu este că, în ciuda faptului că uneori vii extaziat după sau că vii dezamagit, te întorci mereu. Am încercat să caut motive înainte, în timp ce sunt acolo şi după ce m-am întors. Am încercat să caut motive ca să înţeleg de ce există atracţia asta imensă... Obiectivitatea este greu de găsit şi uneori suntem orbiţi de propria noastră vanitate. Există lucruri bune şi rele în plecatul la mare sau, în glumă, chiar nu vede nimeni o asemănare în plecatul la mare cu plecatul oilor la munte, eu sunt singurul dereglat mintal care observă asta? Era o glumă, nu o lua aşa în serios.

Am fost la mare, frate. Da, asta vreau să spun, vreau să mă sparg în figuri şi figurile mele să se înfigă în ochii voştri şi voi să crăpaţi de invidie... Nu, nu vreau asta, ziceam şi eu aşa... Şi dacă am fost la mare, ce? N-ai pierdut nimic, apa de mare e la fel de sărată ca anul trecut, poate chiar mai sărată sau poate am înghiţit eu mai multă ca anul trecut... Ştii care e ironia? Sunt un om care a trăit să meargă la mare, care a intrat în mare, care s-a scufundat, care s-a luptat cu valurile, dar care habar n-are să înoate. Habar n-am! Cred că dacă e ceva ce nu văd să se realizeze în viaţa mea, asta e să învăţ să înnot. Nu e de mine. Ştiu în schimb să simulez că înot. Ooo şi ce bun sunt la asta, maestru. Până acum n-am simulat nicio tentativă de înec, evit asemenea prestaţii demne de emisiunile de divertisment şi evit să devin o ştire de două minute de la ora 5...

Revin, am fost la mare, din nou, şi mai convins ca anul trecut că va mai trece un an fără să învăţ să înot şi am reuşit să nu mă dezamăgesc nici anul ăsta. Tot n-am învăţat. Vorbeam despre motive, nu? Eu m-am dus la mare pentru că am ajuns acolo şi am plecat pentru că mă aştepta acasă. De ce să te duci la mare? E greu. Din punctul de vedere al unui bărbat sau al unei femei? Al unui bărbat, desigur, nu ştiu cum gândeşte o femeie atunci când trebuie să aleagă între a merge sau nu la mare.

De ce să te duci la mare, bărbate? De ce? Păi în primul rând te duci la mare pentru că uneori gândeşti cu organul de reproducere, alias penis, alias ... (fiecare după imaginaţie), şi speri că, odată ajuns la mare, o să te aştepte acolo o „mare” de femei dornice care au un singur scop, să şi-o tragă... Nu ştiu dacă e aşa sau... te duci la mare pentru că speri că vei găsi acolo o pepenărie de sâni, care stau la soare să se coacă şi mor de nerăbdare după atingerea ta... Nu ştiu, nene, nici asta. Poate te duci la mare în speranţa că vei întâlni o puştoaică căreia să-i suceşti minţile şi care sa... restul nu este imaginaţia mea. Sau te duci la mare cu băieţii, să beţi până nu mai ştiţi de voi şi să faceţi caterincă de tipe care oricând pot să v-o „taie”...

De ce te duci la mare? Poţi să te duci la mare pentru apă? Te poţi duce pentru soare? Pentru castele în nisip? Pentru clipe de neuitat cu persoana iubită? Pentru clipe de linişte? Pentru ce te duci la mare? Nu ştii? Ca să ai de unde te întoarce, să ai ce povesti, să ai amintiri, să ai... nu să dai.

Read more...

S-a întors

Nu plecase decât pentru o clipă, dar parcă a fost o eternitate. În ochii unora timpul trece atât de repede, iar în ochii altora atât de încet. Timpul, duşman sau prieten, depinde numai de clipă.
Ideea este că m-am întors şi am multe de recuperat. M-am întors.
Şi restul e poveste...

Read more...

Lovstori

Read more...

Încă o zi din „viaţa mea”

N-am apucat să-mi trag nici măcar răsuflarea şi a şi apărut. Abia uitasem. Trecuse aproape toată ziua şi reuşisem să nu mă gândesc la asta, dar nu pot. Este atât de cald, aerul ăsta de atâta stat într-un loc începe să miroasă a închis. Mă duc şi deschid fereastra, miroase a tei, miroase a ploaie, eu le-aş vrea pe amândouă, dar dacă mă uit pe cer n-o să găsesc niciun nor. Deschid şi uşa camerei, simt că mă sufoc. Pe jos sunt aruncate câteva haine şi o pereche de pantofi. Praf, plin de praf, de parcă nimeni nu trăia acolo. Mă izbeşte un iz puternic de ploaie, dar e senin totuşi. Dacă va ploua? Ce bine ar fi... Poate o să rezist fără să mă topesc.

Am scăpat pe jos portofelul, s-a deschis şi din el iese un petec de hârtie pe care stă scris ceva. Citesc, nu reuşesc să leg cuvintele între ele, îl mototolesc şi îl arunc într-un colt al camerei, lângă alte hârtii aruncate. Pe masă zace o sticlă desfăcută de apa, ma uit în ea şi văd cum plutesc câteva fire de praf. O amestec puţin şi iau o gură, parcă are gust, dar nu-mi dau seama despre ce e vorba.

Mă gândesc ce o să mănânc. Îmi târăsc picioarele până la bucătărie. Sunt desculţ, gresia este rece. Cobor treptele şi ajung lângă frigider. Îl deschid, e gol. N-am nicio reacţie, stau şi mă gândesc când am cumpărat ultima dată ceva, nu-mi amintesc. Undeva, ascunse, găsesc nişte ouă şi o rosie. O să-mi fac o omletă, poate o să mănânc ceva până la urmă. Pe uşa frigiderului zace o sticlă de lapte, de cine ştie când. Îmi amintesc că e acolo de cel puţin o lună. O deschid, nu rezist mult şi o închid. Doamne, ce urât mirosea! O pun la loc şi închid uşa. Nu vrea să se închidă, o mai trântesc o dată şi încă o dată. Se închide, trag puţin de ea să văd dacă am închis-o bine şi nu se mai deschide deloc. Îmi zic în gând: Nu-i nimic, şi aşa că era gol.

Mă duc la aragaz, iau o tigaie şi aprind focul, uleiul sfârâie. Nu-mi place uleiul, de câte ori m-am apropiat de el nu m-a iertat niciodată, îl urăsc. Arunc ouăle în el şi le privesc cum iau culoare şi formă, cum îşi schimbă starea şi devin ceva comestibil. Încerc să tai roşia, dar e îngheţată, are o pojghiţă groasă de gheaţă pe ea. O pun sub jetul de apă şi încerc să o curăţ. Într-un sfârşit o tai, iau o felie şi musc din ea. Simt cum mă dor dinţii, n-are gust. O arunc. Când mă întorc cu faţa spre aragaz, ouăle erau scrum şi un fum negru se împrăştia în toată bucătăria, urca pe hol şi se îndrepta spre dormitor. Opresc focul, iau tigaia şi o arunc pe fereastră. O s-o iau mai târziu, nu cred că voi mânca nici azi. Pun farfuria la loc, pe masă este o sticlă de suc şi o pungă de chipsuri, le iau cu mine, deschid fereastra şi las să se aerisească.

Îmi târăsc din nou picioarele pe gresie şi ajung în dormitor. E fum, mult fum. Miroase a omleta mea pe care n-am mai mâncat-o. Noroc că am totul deschis, în câteva minute se face senin din nou. N-am decât boxerii pe mine şi o pereche de papuci pufoşi şi verzi. Nu sunt ai mei, dar nici nu ştiu ai cui sunt. Îmi caut haine, găsesc o pereche de pantaloni aruncată pe jos. Nu-s murdari şi nici nu miros, îi pun pe mine. Ăştia sigur sunt ai mei, îi recunosc. Caut un tricou, nu găsesc. Deschid şi scot un tricou alb, e pătat, dar pare curat. Îl pun pe mine, miroase a fum. A dracu' omletă, n-a fost bună de nimic.

Mă aşez din nou pe scaun şi mă uit la praful de pe birou şi la tastatură. Nu-mi amintesc să le fi curăţat vreodată. Ce privelişte tristă, dar asta sunt eu, nu văd de ce m-ar surprinde ceva. Dacă am învăţat ceva în viaţa asta, e că dacă nimănui nu-i pasă de tine, ţie de ce ţi-ar păsa? Pornesc unitatea, scrâjneşte şi scârţâie. De fiecare dată când o pornesc, am senzaţia că va face boom, mă mir că mă mai suportă. Dacă producătorul ar şti câte ore de funcţionare are, cred că mi-ar da una nouă. Monitorul are nişte culori spălăcite, cred că tot de la praf. Las o dâră cu degetul să văd cât de gros e praful... nu e deloc bine. Simt cum mă curentează şi firele de păr de pe mână se trezesc brusc. Îmi citesc mailurile, niciun loc de muncă, citesc presa, citesc nişte bloguri, ce bine mi-ar sta cu o ţigară în gură, să întregesc imaginea de bad boy, dar nu fumez. Mi-am ratat până şi şansa de a fi unul din băieţii răi care face asta on daily basic. Uneori mă întreb dacă eu voi fi ceva în viaţă. Mă liniştesc repede când îmi spun că sunt încă tânăr şi mai am o şansă... Oare cât îmi voi mai spune asta?

Las calculatorul pentru mai târziu şi mă trântesc în pat, un nor mare de praf se ridică... Oare când am schimbat ultima dată aşternuturile? Nici asta nu-mi mai amintesc, o s-o fac... săptămâna viitoare. Mă uit pe fereastră, prin crăpătura draperiilor, înăuntru e întuneric, dar afară e un soare de nu te poţi uita la el. Nu vreau să ies afară, nu mi-ar face bine. Şi ultima pereche de ochelari de soare am spart-o când am adormit pe ea. Simt că mă înţeapa ceva, o pereche de căşti răsare de după nişte aşternuturi... O caut de câteva săptămâni, bine că am găsit-o.

Dau să pornesc televizorul. Hmm... primul canal OTV. Iar s-a uitat nebuna aia de bunică-mea la el, dar când? Poate când am fost eu plecat la interviu şi n-am mai venit decât după trei zile... am fost la un pas să fiu angajat. Nu mi-a ieşit, de necaz am băut cu nişte prieteni şi am ajuns acasă abia după două zile. Îmi aduc aminte că m-am trezit lângă o roşcată pe care o chema Oana, aşa mi-a zis ea. N-o cunoşteam... Mi-a zis că am fost bun, bun la ce? Fusesem prea beat să-mi aduc aminte, am aflat mai târziu că era curvă pe centură şi că se îndrăgostise de mine. Ce trist. 

Mi-am ratat viaţa din clipa în care am sperat că voi fi cineva. Abia după ce m-au dat afară de la facultate m-am trezit. Viaţa e o curvă cu două feţe, azi îţi zâmbeşte, mâine îţi râde în nas, dar sunt chill... Nu dau vina pe nimeni şi... sunt tânăr, mai am o şansă.

Uneori mi-e dor de mama şi de tata, cred că le e ruşine de fiul lor, dar ultima dată ştiu că mă iubeau. Oare, acolo, în rai, mă pot vedea? În clipa în care am conştientizat că sunt şanse să mă vadă am renunţat să mă mai masturbez. A fost o zi tristă şi în acelaşi timp o zi fericită. Nu regret. Am învăţat singur ce înseamnă o femeie, n-am avut pe nimeni să-mi explice. Femeile astea... 

Stăteam şi mă gândeam. Habar n-am ce zi e azi. Parcă e luni sau e marţi... Nu, e miercuri sau parcă e joi? Wtf?! Nici măcar nu ştiu de ce îmi mai bat capul... Fiecare zi e la fel. Ce dracu fac azi? Ieri ce am făcut? Am uitat. Zilele seamănă între ele ca două picături de apă şi adunate viaţa mea e o băltoacă de picături curate care s-au aruncat în mocirla numită eu. Pesimist? Nu sunt, n-am motive să fiu, până ajung la fundul sacului mai am de trăit, sunt sigur. Sunt sigur că mă aşteaptă după colţ lucruri mult mai rele decât ce am pătimit până acum, doar viaţa abia aşteaptă să mi-o tragă.

Se aud claxoane, un bou nu a acordat prioritate şi a lovit o bătrânică. Mi-e milă de ea, plânge. Plânge şi nu plânge de durere, plânge de ruşine că nu înseamnă nimic. Mi-e milă de ei, când îi văd atârnaţi la ghişee ca nişte cerşetori pentru un pumn de pastile pe care le merită. Le merită cu prisosinţă după o viaţă de muncă. Mi-e milă de ei, mi-e milă şi de bunica, mi-e milă de singurătatea ei şi de bolnăviciunea ei. Aş vrea să fac ceva, dar nu pot, n-am ce. Când va veni şi vremea mea, n-o să mai aştept. O să găsesc un pod şi o să sar, întotdeauna m-am gândit că pot ajunge faimos, măcar alea două minute de glorie de la ştirile de la ora 5 să le am. Acum sunt pesimist? Neah... nici măcar acum. Sunt gânduri mult mai negre care stau ascunse şi nu ies şi mi-aş dori să iasă ca să văd de ce sunt în stare, dar nu vor.

Mi-am adus minte că mi-e foame. Mă uit la sticla aia de Cola şi la chipsurile alea, un mic dejun sănătos pentru un om nesănătos sau să fie invers? Cui îi pasă? Iau cu poftă un pumn de chipsuri şi îl îndes în gură, le înec în Cola să nu le mai simt gustul şi înghit. Mă ustură gâtul, mai fac încă o dată mişcarea asta şi îmi e de ajuns, arunc punga pe jos şi mai iau o gură de Cola. Aş face un duş, dar nu ştiu sigur dacă m-ai am apă caldă. Ieri, pe scară, administratorul m-a ameninţat că dacă nu plătesc mi-o taie. Sunt singurul restant de pe scară, l-am înjurat şi am plecat mai departe. N-are intenţii rele, dar nu îl suport, fură. Fură şi ăsta ca un nenorocit, cum fură toţi. Dar hai să îmi adun gândurile optimiste şi să îmi revin. 

Aseară am cunoscut o tipă pe net. Mi-a zis să ne vedem azi. Poate mă duc, dar sunt sigur că n-o să fac impresie şi o să fie şi asta încă o panaramă din şirul lung de panarame pe care le-am cunoscut. Femeile serioase fug de mine, n-am ştiut niciodată de ce? Poate fiindcă tot ce vreau e să le-o trag? Nu ştiu. Am iubit şi eu o dată şi mi-a tras-o ea şi mi-am jurat că nicio femeie nu mă va mai face să sufăr vreodată, dar nici fericit nu sunt. Îmi aduc aminte de vecina mea de palier, eram îndrăgostit de ea. Aseara am salutat-o şi mi-a răspuns, e o fată drăguţă, e deşteaptă, ar trebui să mă feresc de ea. Am obiceiul ca pe tot ce pun mâna să distrug şi nu merită. Părinţii ei sunt singurii care au mai avut grijă de mine după ce au murit ai mei în accidentul de maşină şi nu pot să uit asta. Oamenii rămân oameni, întotdeauna. Au doi copii, pe Elena şi pe Mihai. Am crescut împreună, aproape fraţi.

Mă ridic din pat şi mă duc la uşă, mi s-a părut că bate cineva, este Elena. Îmi spune că m-a chemat tatăl ei pâna la ea. Închid uşa şi o urmez. Arată atât de bine şi are o voce dumnezeiască. Nu mă mai satur să o privesc şi să o ascult, se întoarce spre mine şi eu întorc privirea ruşinat. M-o fi văzut că mă holbam la ea? Ce nesimţit sunt. Ridic iar privirea şi mă uit la ea, îmi zâmbeşte şi mă întreabă de ce nu intru. Intru şi ea după mine. Tatăl ei mă roagă să stau la masa din bucătărie şi vine şi tanti Nuţi lângă el. Mi-aş fi dorit să fi fost părinţii mei şi eu copilul lor, mă iubesc şi ştiu că în adâncul sufletului meu nu sunt un om rău. M-au văzut crescând şi m-au ajutat atât cât au putut ei. Mă întreabă dacă am bani de întreţinere, îmi e ruşine să zic nu, îi mint şi le spun că am de primit şi că luna asta o să mă descurc. Nea Doru se uită la mine şi zâmbeşte, îmi spune să am încredere în ei, că ei mă iubesc. Îmi vine să plâng, cum să-i mint pe oamenii ăştia?

Tanti Nuţi vine şi mă mângâie pe cap, miroase a cozonac, trag aer în piept şi îmi aduc aminte de mama, aşa mirosea şi ea... Ce dor îmi e de mama. În bucătărie vine şi Elena, se uită la mine, dar nu e milă, mă priveşte cu dragoste, niciodată nu m-a privit altfel... Oare o fi ştiind cât de fericit sunt când o văd?

După câteva minute mă prefac că am ceva treabă şi mă ridic. Nea Doru îmi întinde nişte bani şi-mi spune să-i iau, că suntem familie. Mi-e ruşine şi îmi tremură mâna, nu pot lua bani nemunciţi, asta mi-a zis tata înainte să moară, să mor de foame, dar să mor mândru... Să muncesc şi niciodată să nu mă bucur de bani nemunciţi. Dacă îi refuz o să se supere, dacă îi iau o să-l supăr pe tata, ce să fac? Îi iau şi mă uit spre cer, în gând îmi spun: tată, iartă-mă... şi închid ochii. Le mulţumesc şi mă duc spre uşă. Elena îmi deschide şi la plecare mă întreabă dacă vreau să merg la un chef cu ea. Mă uit puţin la ea şi zic da, îmi zâmbeşte şi îmi spune că ne vedem diseară. Am zis da?, mă întreb în gând, în timp ce bag cheia în uşă. Deschid şi mă mai întreb o dată, am zis da? Bravo mie... Arunc banii pe masa din bucătărie şi mă duc în dormitor. Nu am iubit niciodată banii, îi urăsc. Banii nu mi-au adus niciodată nimic bun...

Mă încalţ şi ies afară, e greu să cobori 7 nivele pe scări. Nenorocitul ăla de administrator zice mereu că o să repare liftul, mama dracului, dar banii de întreţinere vine mereu să-i ia. Mă împiedic de şirete şi alunec. Noroc că m-am ţinut de balustradă. Mă uit în jur, nu m-a văzut nimeni. Şi dacă mă vedea, ce? Ies afară, deschid uşa blocului şi fac doi paşi. Simt picături reci şi tari cum mă lovesc, mă uit spre cer şi îmi zic că e doar o ploaie. Când eram mai mic credeam că atunci când plouă, plâng părinţii mei din cauza mea... şi plângeam şi eu. Stăteam până se oprea ploaia şi mă întrebam cu ce am greşit? Mi-e dor de ei. Stau în ploaie de câteva minute şi sunt ud până la piele, dar nu-mi pasă, e atât de bine, parcă mă trezeşte la realitate. Un câine al străzii vine lângă mine, el e mai ud decât sunt eu şi se aşează pe adidaşii mei. Încearcă să se ascundă de ploaie, mă aplec şi îl mângâi, dau tricoul jos de pe mine şi îl pun pe el. Tremură. Are nişte ochi mici şi uzi. Îl mângâi iar şi mă uit la el ce slăbănog e. Tremură tot şi nu cred că are mai mult de câteva kilograme. Mă gândesc cum să-l ajut. Îl las puţin şi traversez, mă duc la magazin şi îi cumpăr un pachet de biscuiti. Când ies din magazin îl văd cum vine spre mine fericit şi cu tricoul atârnat de el. N-am apucat să strig să se ferească şi un nenorocit îl loveste şi îl văd cum zace pe asfalt. În clipa aia am simţit ură, am strâns pumnii şi am fugit spre maşină. L-am luat de gât pe şofer şi l-am trântit pe asfalt lângă câine. I-am dat un picior şi l-am întrebat de ce? 

- De ce, nenorocitule??? Nu era şi el un suflet??? 

Lumea care trecea a sărit să mă ţină. Nişte oameni în vârstă se uitau la mine şi îşi spun că am înnebunit. Mă uit la ei cu ură, se întorc şi pleacă. Îl las pe nenorocit şi mă aşez pe stradă, lângă saracul câine. Abia mai respira, ochii îi erau mici şi umezi. Şi năsucul îi era umed. Stăteam amândoi întinşi pe asfalt şi ne ploua. Scot pachetul de biscuiţi şi îi întind un biscuite. Nu vrea, nu mişca, ochii îi erau palizi şi tăcea. Nici abur nu mai scoatea. Iau tricoul şi îl pun pe el şi îi mai întind o dată un biscuite. În clipa aceea cineva mă saltă şi mă suie într-o maşină de poliţie. Nu-mi pasă. Aud voci în jurul meu, dar nu-mi pasă ce spun. Mă gândesc la câinele ăla întins pe stradă, mă gândesc cum toţi mă părăsesc, cum toţi pleacă din viaţa mea, de ce? De ce sunt blestemat?

La secţie mi se cere să dau o declaraţie, le spun să scrie ce vor, nu-mi pasă. Cineva se uită la mine şi zice că poate sunt drogat. Mă uit la el şi râd...

- Serios?

Aud o voce, e Nea Doru. Se ceartă cu ei, eu nu zic nimic. Mă uit la pixul şi la foaia de hârtie şi văd cum cad picături de apă de pe mine şi cum înmoaie coala. Iau pixul şi desenez un câine şi desenez o mamă şi desenez un tată.... pentru mine nu mai am loc, poate data viitoare. Nea Doru vine şi mă bate pe umăr. 

- Hai acasă, băiete. Mă ridic şi nu mă uit decât în jos. 

Ieşim din secţie şi ne ducem la maşină. S-a oprit ploaia. Nea Doru se uită la mine şi îmi zice:

- Nimeni nu te cunoaşte cum te cunosc eu, baiatule. Stai liniştit, ştiu...

Eu tac, îmi vine să plâng. N-am mai plâns de când a murit bunicul, atunci am plâns şi pentru el şi pentru mama şi tata. Văd un câine pe stradă, e un pui mic şi cenuşiu, mă duc la el, îl iau în braţe şi mă sui în maşină. Nea Doru se uită la mine şi îmi zice:

- Nu te laşi? şi zâmbeşte. 

Mă uit în ochii lui, sunt tot umezi şi mici. Îi întind un biscuite, îl ia şi înfulecă înfometat. Îl mângâi şi singurele mele cuvinte care îmi vin în minte sunt: Pe tine n-o să te mai las. Nea Doru se uită la mine şi mă întreabă dacă am zis ceva, îi spun că nimic şi mă uit înainte. Afară începe iar ploaia, dar nu mi-e frig. Simt cum grămăjoara aia de blană mă încălzeşte. Îi simt inima cum bate, îi mai întind un biscuite şi mă linge pe deget. Ajungem la bloc, Nea Doru îmi zice că el mai are treabă, îi mulţumesc şi urc. Puşlamaua doarme în braţele mele, deschid uşa şi mă duc în dormitor. Îl pun pe pat şi îl învelesc cu o păturică. Mă aşez lângă el şi simt cum mă ia somnul. Azi a fost altceva. Azi a fost altă zi, oare toată viaţa mea se va schimba? 

Şi simt cum pleoapele mi se închid, aud vocea mamei şi vocea tatălui meu, mă lipesc de ghemotocul de blană şi văd curcubee adunate toate la grămadă. O văd pe mama, îl văd pe tata şi în spatele lor e căţelul pe care l-a călcat ăla cu maşina şi îi aud cum spun:

- Să ai grijă de ăla mic, e cadoul nostru de ziua ta...

Şi adorm... şi e cald... şi e bine... Noapte bună, ghemotocule de blană.

Read more...

Nici mort nu fac ca tine

Mi-a spus cineva odată că sunt pesimist. Pesimist aici pe blog, pesimist în ceea ce scriu, poate şi în ceea ce gândesc.

Ei şi ce?

Şi dacă ar fi aşa, de ce ar putea cineva să schimbe asta? 

Vreau să-mi arate cineva un blog în care să urle optimismul. Vreau să văd un blog optimist scris de un om optimist care gândeşte optimist şi trăieşte la fel... Oare dacă aş fi optimist aş mai scrie? Aş mai avea ceva de scris? Voi credeţi că dacă aş fi fericit mi-aş împărţi fericirea cu voi? Nici gând... Sunt egoist. 

Fericirea mea este, după numele pe care îl poartă, fericirea mea. Dar nici pesimist nu sunt, cineva să înţeleagă, vă rog, că eu nu plâng pe umărul nimănui şi nici nu-mi vărs pornirile animalice pline de ură aici... Încerc să fiu undeva la mijloc, încerc să fiu în primul rând eu. Întrebarea mea este cât de sincer poţi fi aici? Cât de multe poţi spune şi cât de multe poţi arăta fără să rişti să fii judecat, fără să rişti ca cineva să-ţi ataşeze un semn pe copertă fără ca să citească măcar o pagină? E atât de usor să judeci, este atât de uşor să ai o părere, dar cât de greu este să înţelegi pe cineva?

Te-a durut vreodată capul în încercarea de a înţelege pe cineva? Ţi-a păsat vreodată ce se ascunde în spatele unor cuvinte atunci când sunt spuse? Ai crezut vreodată că te înşeli în privinţa cuiva şi, cel mai important, ţi-ai cerut vreodată scuze când ai judecat greşit un om? Ţi-a părut rău?

Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult înseamnă cuvintele mele până când n-am făcut pe cineva să plângă... şi atunci am avut o revelaţie: cuvintele dor. Cuvintele taie răni adânci într-un suflet deja prea trist şi prea chinuit. Atunci stăteam şi ascultam cum curgeau lacrimă după lacrimă şi, consternat, nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele, cuvinte care mai înainte aveau atâta forţă şi atâta tărie şi care mânate de atâta convingere avuseseră impactul acela... 

Cuvinte te fac să plângi. Cuvinte te fac să râzi. Cuvinte te întristează. Cuvinte te fac fericit. Cuvinte te îmbărbătează. Cuvinte îţi dau curaj. Cuvinte îţi dau speranţă. Cuvântul... înseamnă forţă. Cuvântul înseamnă caracter. Când spuneam să nu taci niciodată, o spuneam dintr-un motiv, cuvântul te protejează de orice şi nimic nu poate bate un cuvânt decât alt cuvânt.

Şi am pornit de undeva şi am ajuns aşa departe... tipic mie. Dar nu-i nimic, mie îmi place, nu ştiu dacă ţie îţi place, dar dacă tot ai citit până aici şi ai avut răbdarea să o faci, acum lasă curiozitatea să te împingă să citeşti mai departe, pentru că mai urmează.

În încercarea mea de a face, fac multe. Încerc multe, dar nu multe îmi reusesc. Eu nu numesc asta eşsec, o numesc conştientizarea unei disperări. E greu, nu? Viaţa e o zbatere continuă în încercarea de a-ţi găsi o linişte pe care să nu o mai laşi niciodată. Uneori reuşesc, alteori mă las pradă disperării şi renunţ, nu pentru că nu merită, ci pentru că pur şi simplu sunt prea mic pentru o lume atât de mare. Încerc să exist, încerc să fac mai mult decât să exist, încerc să fiu şi, după ce voi fi sigur că sunt, o să încerc şi mai mult, pas cu pas, până voi ajunge acolo unde poate undeva în subconştientul meu îmi doream să fiu. Şi când voi ajunge acolo, voi fi în stare să simt, să sper... Altfel o să ratez momentul, de nu l-am ratat deja. Am fost judecat, criticat, ignorat, dar ştii ce? Nu-mi pasă.

Read more...

Pe jos

- Glumesc.

- Serios, chiar glumeşti?

- Tu crezi că aş putea să glumesc cu aşa ceva vreodată?

- Speram să nu.

- Şi atunci cum mă poţi întreba asta? Te iubesc... ţi-am spus

- Ştiu că mi-ai spus, dar pare greu de crezut... nu mi-ai arătat nimic.

- Şi ce vrei să-ţi arăt? Aşa îmi arăt eu dragostea, făcând nimic, ca apoi să explodez şi să afli că te iubesc. Nu-ţi place?

- Nu-mi plac surprizele.

- Nici chiar cele plăcute?

- Păi alte surprize decât cele plăcute mai există? Ştiu ce vrei să spui.

- Ştii? Chiar ştii?

- Ce vrei sa spui?

- Nu m-ai crezut prima dată când ţi-am spus, nu m-ai crezut nici a doua oară, de ce să cred că acum e diferit?

- Nu simţi?

- Ce să simt?

- Nu simţi că aerul e altfel? Nu simţi că respirăm în acelaşi ritm? Nu simţi că împărţim acelaşi oxigen?

- Oare... aşa e?

- Acum tu eşti orb?

- Sunt... neîncrederea m-a făcut orb şi tristeţea m-a facut surd

- Schimbă-te, ştii că nu îmi placi aşa.

- Şi cum să fiu?

- Fii tu... fii cel care mi-a plăcut la început, fii tu... atât vreau.

- Să fiu eu e atât de usor la început, dar din clipa în care îmi spui că vrei să fiu eu cel de la început mă faci să nu mai fiu eu, deja sunt eu cel de la început, nu eu cel de acum... eu cel care este într-o continuă schimbare şi tu mă schimbi, cum pot fi cel de la început dacă m-ai schimbat... e absurd ce-mi ceri!

- Nu cred...

- Ce nu crezi?

- Nu cred că ai dreptate.

- Nici nu vreau să crezi că am dreptate, vreau să simţi asta.

- E greu.

- Să simţi?

- Nu.

- Dar ce?

- Să vorbeşti despre ce simţi, să ai curajul să arăţi ce simţi... e complicat.

- Când nu e complicat, asta să-mi spui tu?

- Cauţi toată viaţa ceva, uneori nu ştii ce, alteori simţi că aproape ai găsit, ca să te depărtezi iar şi tot aşa... parcă viaţa se joacă cu tine.

- Niciodată nu e la fel, nu trebuie să judeci un fapt în baza unui fapt deja existent.

- Dar nu fac asta.

- Sper.

- Nu mai spera că oricum n-o fac.

- O să mă iubeşti şi tu?

- Nu ştiu.

- De ce nu ştii?

- Pentru că nu ştiu, cum poţi să-mi ceri să-ţi spun acum ceva ce va exista sau nu vreodată?

- Pentru că vreau, pentru că pot, pentru că nu mai pot să ţin în mine atâtea întrebări.

- Şi cu ce te-ar ajuta răspunsul meu?

- Nu ştiu, nici nu ştiu de ce întreb, nici nu ştiu de ce aştept un răspuns, fac ce simt.

- Nu e bine.

- Crezi?

- Nu ştiu.

- Mi-e foame.

- Du-te şi mănâncă ceva.

- Nu pot.

- De ce.

- Pentru că nu pot mânca.

- De ce, dacă ţi-e foame?

- Pentru că gândul nu-mi stă la mâncare.

- Dar la ce?

- Nu e la ce...

- Atunci la cine.

- La cine vreau eu.

- Şi la cine vrei tu în clipa asta?

- Vreau departe.

- Cât de departe?

- Departe şi totuşi aproape.

- Cum poate exista aşa ceva?

- Există.

- Cum?

- Nu caut explicaţii când ştiu că ştiu, caut explicaţii când nu ştiu.

- Iar nu eşti coerent.

- Ştiu.

- Şi atunci de ce nu taci?

- Pentru că sper că poate cândva... undeva... cineva... va găsi coerenţa acolo unde la prima vedere pare incoerenţă.

- Speri?

- Am încetat vreodată?

Read more...

Leapşa mea de la Yoyo

Cum dezbraci un om de secrete? Îi dai o leapşă... Să vedem, ce-aş fi fost eu...

o lună: în care n-aş dormi nicio noapte şi aş sta sub clar de lună... august;

o zi a săptămânii: ziua în care mă simt cel mai bine şi visez cel mai mult... miercuri;

o parte a zilei: noaptea când niciodată cuvintele nu par să se mai oprescă şi când te lupţi cu oboseala cu zâmbetul pe buze;

o direcţie: înainte, apoi la stânga, pe urmă la dreapta, pe urma iar dreapta, pe urma iar la dreapta şi pe urmă iar la tine :)

o virtute: încăpăţânarea;

o personalitate istorică: Napoleon - aş vrea să pot să am răspunsuri la toate;

o planetă: pământ... îmi place verde;

un film: The Notebook.... mi-am văzut visul în filmul ăla, aştept să se întample;

un lichid: picături reci de ploaie care se lovesc de mine într-o zi călduroasă de vară şi care mă fac să simt că trăiesc;

o piatră: un cub de sare care se topeşte în mâna mea;

un tip de vreme: o ploaie torenţială în care să mă topesc;

un instrument muzical: chitara cu care să te fac să visezi;

o emoţie: o lacrimă care te eliberează;

un element: apă. apă. apă. apă;

un cântec: Brian McKnight - Home... când nimic nu mai are sens, când nimic nu mă mai face să uit, cântecul ăsta reuşeşte;

o carte: Decameronul... Boccacio... trebuie să o termin, e unul din lucrurile pe care vreau să le fac în viaţă;

un personaj de ficţiune: Gâga... cine ştie, ştie :P

un oraş: Sighişoara, nu l-am văzut niciodată, am vorbit despre el...

o aromă: parfumul unei scrisori;

o culoare: verde;

un material: mătase;

un cuvânt: iubeşte-mă;

o parte a corpului: ochii;

o expresie a feţei: un zâmbet;

personaj de desene animate: Samurai Jack;

formă geometrică: un cub;

un număr: 4;

un mijloc de transport: o bicicletă;

o haină: o cămaşă albă cu nasturii deschişi;

Mai departe vreau trei persoane care să facă la fel, vreau să-mi lase comentariu la blog şi promisiunea că vor face la fel, nu îi numesc eu... is a freedom of choice.

Read more...

O dată

DA. Asta aş vrea să aud. Da. Ştii, nimic n-are sens dacă nu ştii despre ce e vorba, dar cineva ştie. Da, asta vreau să aud. Şi e mai mult de atât. Nu vreau doar să aud, vreau să spui asta, vreau să simţi asta. N-are sens dacă nu ştii despre ce e vorba, uneori n-are sens nici dacă ştii. Ştiu atât cât pot să ştiu, ştiu că îl vreau pe da. Nu mă uit unde, nu mă uit când, mă gândesc unde şi când.

Am visat. Am visat ce îmi doresc, dar n-am văzut încă şi n-am trăit încă visul. Nu-mi vreau visul pus doar pe hârtie, nu îl vreau doar rostit în vorbe, vreau să-l simt aievea, ca şi cum nu l-am visat niciodată, ca şi cum aşa trebuia să se întâmple. Vreau visele să fie realitate şi realitatea să fie mai frumoasă decât un vis. 

Are sens ce spun acum sau nu are? Nu cred, cineva poate va inţelege, altcineva poate nu. Creadeam că am toate răspunsurile, dar mă lovesc mereu de cele mai uşoare cuvinte. Te iubesc nu e uşor, dar nici imposibil. Te visez. Aş vrea să nu te mai visez mereu, ci să trăiesc visele. Te vreau. Cât de uşor e de spus şi cât de greu este să-l simţi. Nu renunţ, îmi fac curaj singur şi încerc să ajung la destinaţie. Nu o să te uit niciodată... îmi sună a despărţire şi eu nu m-am gândit niciodată la asta... Dacă unesc toate cuvintele astea oare ce îmi va da? O să-mi spună adevărul?

Te iubesc.

Te visez.

Te vreau.

Nu renunţ.

Nu o să te uit niciodată.

...ăsta e şirul vieţii, cursul ei firesc. Mă uit în harta asta şi nu mă gasesc, eu unde sunt? Şi dacă o să găsesc locul unde mă aflu, oare voi mai vrea să plec? Eu nu călătoresc prin viaţă pentru o destinaţie, călătoresc pentru călătoria în sine.

Am spus o dată şi nu mă mai repet, cineva să înţeleagă, cineva să aibe semne de întrebare, cineva să nu înţeleagă nimic.

Şi mâine mă voi trezi de dimineaţă şi o să o iau de la capăt... Zi după zi... după zi. E viaţa mea, de ce ar fi altfel?

Read more...