Nu ştiu nimic

luni, 31 august 2009

- Ce simţi acum?
- Vrei să ştii?
- Da. Te văd aşa şi nu îmi place cum arăţi. Spune-mi, ce e?
- Simt disperare şi frustrare, mă doare şi îmi vine să plâng, tremur şi mi-e frig.
- Eşti bolnav?
- Am înnebunit.
- Ce ai?
- Mi-e rău, mi-e rău de la inimă.
- Hei, revino-ţi. Poate nu e aşa de grav.
- S-ar putea să nu mai apuc să văd cât de grav e.
- Nu vorbi aşa.
- Nu pot, nu mai rezist, mă rup în mii de gânduri care se zbat să mă despartă în fragmente mici. Ai simţit vreodată asta?
- Nu.
- Atunci nu ai de unde să înţelegi.
- Ce ai?
- Shht, ascultă… Auzi ce aud şi eu?
- Nu ştiu, ce e aia?
- E sunetul ăla care mă omoară, e liniştea care mă seacă.
- Hai, linişteste-te.
- Vreau să mor, vreau să mor în clipa asta, mă simt ca un ciob călcat de un buldozer, mă simt strivit, mă sufoc.
- Linişteşte-te, îţi spun.
- Linişteşte-te tu, eu nu mai pot. Îmi vine să urlu şi îmi vine să rup hainele de pe mine şi să mă arunc în gol.
- Stai.
- Nu mai pot, tu înţelegi? Nu mai pot.
- Aşteaptă, mai ai puţină răbdare.
- Ce să aştept? Ce să aştept dacă n-a venit nimic până acum?
- Nu-ţi pierde speranţa.
- Speranţa? Speranţa zici?
- Da, speranţa.
- Tu poţi să speri când mori?
- Nu pot să-ţi răspund.
- Atunci taci şi lasă-mă în pace, să mor încet, să mor în chinuri... Unde mi-e soarele?

Read more...

S-a dus vara, dar nu şi din sufletul meu...

De trei zile încoace... nu, nu gura nu-mi mai tace, aşa erau poate versurile. De trei zile încoace citesc mult, pe net, peste tot, cum că s-a dus vara. Unde? Unde a dispărut domn`e vara? Pentru simplul fapt că afară plouă sau e frig, că natura se schimbă, pentru asta înseamnă că nu mai e vară?

Îmi aduc aminte, copil fiind, cum ieşeam afară iarnă, descult , îmbrăcat doar într-un maieu şi în chiloţi şi cum mă aruncam ca nebunul în zăpadă… Şi ce zăpezi erau atunci... Atunci pentru mine era vară, atunci pentru mine era soare, era vară în sufletul meu. Vara din sufletul tău nu are limite calendaristice şi nici nu se împiedică de o ploaie. Vara nu s-a terminat, vară este şi acum, va fi şi mâine, va fi atâta timp cât o vrem noi.

Poate o să simt din nou vară şi o să mă arunc gol de data asta în zăpada. Vreau să simt vara până în măduva oaselor, ca să nu mai pun la socoteală şi amintirile verii ce tocmai „a trecut”, după spusele unora. S-a dus vara? Chiar te-ai trezit în dimineaţa asta şi gata? Ai şters tot? Ce vrei să spui că acum la tine e toamnă? Şi la mine vară? Hmm...

Mai gândeşte-te o dată. Chiar vrei să fie aşa brusc toamnă? Nu vrei să mai tragem de timp? Să ne pierdem încă în amintirile valurilor care ne loveau în faţă... Să ne aducem aminte de gurile alea mari de apă de mare care îţi lăsau gustul ăla amar în gură... Să ne aducem aminte de pielea roşie ca racul care te ustura de fiecare dată când păşeai în soare...

Eu nu vreau să renunţ la asta. Nu acum. E prea devreme. E vară în sufletul meu, a fost şi va fi întotdeauna. Mai ploua din când în când, nu neg, dar tot ploi de vară se numesc. Vin şi trec şi de fiecare dată mă regăsesc într-o mare de soare, în vara mea, vara sufletului meu.

O zi bună, mai bună ca ieri şi mai puţin bună ca mâine... Aaaa... şi uitam, bună dimineaţa. :)

Read more...

Poveste din tren

duminică, 30 august 2009

Acceleratul Iaşi-Timişoara, mizerie de nedescris. Infect, nene. E noapte, locuri nu, un drum lung în picioare. Cineva, acolo sus, mă iubeste. Niciun geam nu se închide, afară plouă, extaz. Nişte urâţi mirositori se tot freacă pe lângă mine, oare or fi ştiind că s-a inventat apa şi săpunul? Biletul costă 44ron, dar dacă e să pun prin ce trec ar trebui să-mi dea CFR-ul bani mie. Abia m-am suit şi deja regret că am făcut-o. Niciodată când mi-am luat şi al doilea mobil nu m-am gândit că îmi va fi atât de util ca acum. Iau lista de contacte la puricat să văd pe cine păcălesc să mă ţină de vorbă o noapte întreagă. Ăsta nu, că a făcut-o data trecută, ăsta nu că îi face nevasta scandal, ăsta nu că probail e mort de beat învăţând pentru restanţă... Mă apropii cu disperare de sfârşitul listei. O să formez un număr la nimereală. Am noroc, îmi răspunde o tipă. Facem cunoştinţă şi mă întreabă de unde am numărul ei. Eu îi explic că l-am format la nimereală şi ea nu mă crede. Mă întreabă de unde sunt, îi spun şi pe urmă scap telefonul pe jos. Dobitocul ăsta habar n-are să conducă un tren. Găsesc telefonul printre sacoşele unei doamne mai plinuţe, sacoşe pline de ceapă şi usturoi, iar ea îmi zâmbeşte inocent, cu cei trei dinţi din faţă pe care îi mai are. Îi cer scuze pentru deranj şi mă rog, în timp ce pun telefonul la ureche, să nu fi închis tipa.

Alo, îmi spune ea, ce faci? Îi explic că sunt în tren şi că mă duc la facultate pentru o restanţă. Mă întreabă unde merg şi îi spun că la Cluj. Mă întreabă în ce vagon sunt şi, uimit de întrebarea ei, întreb care îi e rostul? Îmi răspunde că întamplarea face ca noi să fim în acelaşi tren, acum înţeleg întrebarea. Habar n-am, îi spun. În învălmăşeala urcării în tren am omis să mă uit şi eu ca baiatul „destept” în ce vagon sunt, dar ce contează, oricum nu am loc. Primesc o informaţie inutilă, ea e în vagonul doi, dar în ce vagon sunt eu? O întreb pe doamna cu criza de dinţi în gură dacă ştie şi, cu un zâmbet şarmant, îmi spune că nu. În stânga mea un ţigan cu o ţigară în gură, pe care cred că vrea să o fumeze cu filtru cu tot, se uită la mine şi dă din umeri dinainte să-i pun întrebarea: Nu ştiu, mânca-ţi-aş. Deschid uşa vagonului şi întreb un cuplu care cred că în lipsa unei camere la hotel voiau să şi-o tragă acolo şi ei îmi spun că sunt în vagonul 5. Pun din nou mâna pe telefon şi îi spun tipei unde sunt, iar ea extaziată îmi zice să ne vedem la jumătate. Care jumătate întreb eu? Păi... Hai să ne vedem la 3. Ok, îmi zic. Hai s-o fac şi pe asta, dar ce fac cu bagajele. Aveam laptopul într-o geantă, aveam haine în alta şi un geamantan voluminos cu sarmale de la bunica şi alte mâncăruri alese. Intru din nou la tipii care voiau să şi-o tragă şi îi rog dacă pot să arunce o privire şi la bagajele mele, sigur că da, sper ca la întoarcere să le mai găsesc. Pornesc la drum.

Credeam că mirosurile suspecte de la mine din vagon sunt apogeul raiului mirosurilor, m-am înşelat. Aşa desfătare de picioare nespălate, de descălţate de inhibiţii n-am văzut în viaţa mea. Nene, am zis că iadul e nimic pe lânga ce era acolo. Mă uitam la celălat capăt al culoarului şi speram să scap cu viaţă. Cu fiecare pas pe care îl făceam simţeam cum îmi mai cade câte un fir de păr din nas. Urma să ajung la capăt curat ca lacrima. Un domn serios şi hotărât, care nu cred că avea mai puţin de 200 de kilograme, ocupase tot holul. Mi-am zis, am pus-o. Aici aveam să mor. Dupa ce am încercat timp de 5 minute să-l conving să-mi facă loc, reuşesc să sparg blocada. Vagonul 3, clasa 1. Nu văd de ce îi spun clasa 1, e la fel ca cel de clasa a 2-a. O caut pe tipă. Sun. N-aveam semnal. Mă uit şi încerc să-mi dau seama cine e. Într-un sfârşit vine semnalul. Sun din nou, o văd, iese dintr-un compartiment împreună cu o altă tipă, mă apropii de ele, salut şi facem cunoştinţă cu adevărat. Prietena ei nu se mai mişca de lânga noi. După aluzii subtile, printre care i-am spus că nu mai muşc din 2000 şi că sunt vaccinat, prietena ei ne lasă singuri. O cheamă Delia, studentă la arte în Cluj. Fire boemă la prima vedere, suflet inocent la a doua, o inimă îndurerată la a treia, la a patra îi propun să-i ţin companie o vreme. Treceau gările pe lângă noi, treceau treceri la nivel cu cale ferată pe lângă noi, treceau cuvintele ei pe lângă urechile mele, numai ochii mei nu se dezlipeau de sânii ei cu care mama natură fusese atât de generoasă. Mă uit în ochii ei, ea în ai mei, ai iubită? Am, ai iubit? Am... E vreo problemă? Nu... Şi prietenia noastră creştea pe măsură ce frigul ce venea de afară prin geamurile deschise îi făcea sfârcurile proeminente.

Trecem printr-un tunel şi simt cum cineva mă apucă de mână şi mă trage. Mă trezesc sărutat cu patimă. Nu zic nimic, e bine aşa. În următoarele 30 de secunde mă trezesc cu mâna pe sânii ei, ea nu zice nimic. Mi-e frig si bag mâna sub bluza ei, surpriză, din nou nu zice nimic. Îi şoptesc la ureche dacă vrea să ne cunoaştem mai bine, în baie. Acceptă şi o iau de mână. Bătrânul de lângă noi, care probabil auzise conversaţia, râde ca prostul la mine pe sub mustăţi, moare de invidie. Intrăm în baie, era prima dată în viaţa mea când îmi doream să nu mă ţină mai mult de 5 minute, mirosea asemeni unui wc public. Dau să caut un prezervativ în portofel, nu găsesc. Îmi zic ce dracu, doar nu ratez aşa ceva. Nici nu apuc să mă dezmeticesc şi tipa deja mă asculta la oral. Mă simt emoţionat ca-n prima zi de şcoală. Nu ştiu de ce aveam impresia că pentru ea nu era prima oară. Ne-o tragem repede, vinovaţi simţindu-ne că ţinem buda ocupată pentru boşorogul care ne înjura la uşă. Din nou trăiesc convingerea că tipa ştie ce face, mi-a stabilit un nou record. 3.27 şi aveam şi pantalonii pe mine. O las pe ea să iasă prima, eu rămân să mă îmbrac şi după un minut ies şi eu. Tipa dispăruse fără măcar să mă aştepte să o întreb cât de bun am fost. Oricum nu conta, ea fusese mai bună ca mine.

Mă îndrept spre vagonul meu, moşul râde în continuare. Trec de el şi ajung iar în raiul împuţiciunii. Trag serios aer în piept, acum cunosc problema. Ajung în vagonul meu şi, disperat, mă apuc de cap. Nu mai aveam niciun bagaj. Ţiganul dispăruse, doamna cu zâmbetul ei rar dispăruse şi ea, nimeni nu ştia nimic. Dau să deschid uşa compartimentului, e blocată. Mai trag o dată aud, boule nu mai trage că ieşim noi acum. Îmi dau seama şi îmi cer scuze. Adevărul e că nici pe mine nu mă deranjase nimeni. Îmi permit doar să întreb dacă bagajele mele sunt la ei. Aud un da scrâjnit printre dinţi, sunt fericit, m-am liniştit. Tipa geme ca nebuna şi se joacă cu gândurile mele. După jumatate de oră se deschide uşa şi tipul îmi dă bagajele înapoi spunându-mi: Ce, mă, nu mai aveai răbdare? Nu ţi-e ruşine? Îmi vine să râd, mi-e să-mi fie ruşine? Tac. Mă uit pe geam şi îmi aduc aminte de clipele mele de glorie cu Delia. Oare chiar o chema Delia? Ce mai contează...

Ce să mai spun, tot drumul în continuare a fost un eşec , dar ce conta... Alea 3.27 fuseseră farmecul călătoriei. Şi acum, după două luni, îmi aduc aminte de noaptea aia, nu că mi-ar fi plăcut prea mult sau că m-aş fi îndrăgostit de Delia, doar că sifilisul nu mă lasă să uit. Vezi, tu, că aveam dreptate atunci? Pentru ea nu era prima oară.... pentru mine, da.

Read more...

Bronhoscopia

joi, 27 august 2009

Când Dumnezeu a inventat bronhoscopia a inventat-o cu un singur scop: să ne aducă aminte că viaţa e preţioasă, să ne aducă aminte să avem mai multă grijă de noi, să ne aducă aminte că nu suntem de neatins şi, mai ales, să ne aducă aminte că spitalele nu sunt locuri de joacă pentru oamenii mari, spitalele sunt săli de aşteptare în care îţi regăseşti conştiinţa.
Astăzi am făcut prima bronhoscopie din viaţa mea şi ultima sper, pentru că nu mă mai gândesc să mai fac una pentru restul vieţii mele.
Este o experienţă de viaţă, pe care nu o recomand, faceţi orice să nu ajungeţi acolo. Azi am încercat să fiu bărbat şi asta nu pentru că voiam să dovedesc ceva , dar cum ar fi fost să mă fac de râs în faţa unor femei care făceau acelaşi lucru ca şi mine.
Oameni buni, bronhoscopia este ceva de genul am murit şi am renăscut încă o dată. Când am ieşit din sala aia parcă evadasem după o viaţă închis. Nu-mi păsa că eram ameţit, nu-mi păsa că mă simţeam ca dracu, tot ce voiam era să respir, aer. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar aerul pe care îl respiri în tihnă e cel mai bun aer care a fost inventat vreodată de divinitate.
Am scăpat, rezultatul nu a fost naşpa, o să trăiesc şi o să vă mai bucuraţi de multe experienţe din viaţa mea de acum înainte. Mi-am dat seama că nu sunt untouchable, dar că o să trăiesc.
Aveţi grijă de voi, nu vă jucaţi cu sănătatea voastră, nu e un sfat, e o rugăminte, pentru că odată pierdută... cu greu o mai regăseşti.
Eu sunt bine, mai bine ca ieri, mai puţin bine ca mâine şi cel mai important... o să visez bine la noapte.


Ce este bronhoscopia?
- explorarea vizuală a căilor respiratorii.

Instrument folosit:
- bronhoscop.

Cum se face bronhoscopia?
- pacientul este sedat pentru a se relaxa;
- se aplică anestezic la nivelul gurii şi al nasului;
- pneumologul introduce uşor un bronhoscop în gură, printre corzile vocale după care aplică anestezic pe acestea;
- bronhoscopul înaintează până la nivelul căilor respiratorii inferioare, pentru că doctorul să poată observa aspectul căilor respiratorii şi al plămânilor.

Nu veţi muri, dar nici prea bine nu o să vă fie. Vă urez baftă.

Read more...

O poză cât o mie de cuvinte sau fericirea nu stă în vorbe, stă în ochii unui suflet curat

luni, 24 august 2009


Read more...

Simte ce crede

joi, 20 august 2009

Asculţi poveşti, auzi cuvinte, simţi ce simţi şi taci. Nu-ţi pierzi speranţa niciodată, nu ai fost construit să-ţi pierzi speranţa. O picătură de dragoste te încarcă pozitiv pentru ani întregi de suferinţă. Dacă cineva ţi-ar şti secretul, lumea ar fi mai bună. Fire de praf pe o podea din gresie albă, luciu pierdut şi sec.
Nu este impasibilitatea voinţei de a lupta împotriva sorţii, a ceda este biblia laşului. Ai încercat vreodată să rezişti tentaţiei de a renunţa? Ai încercat vreodată să aştepţi? Să mergi până la capăt, să lupţi fără oprire pentru nesiguranţa zilei de mâine?
Floarea crescută pe un maldăr de gunoaie este mult mai frumoasă decât floarea crescută întru-un ghiveci pe pervazul ferestrei. De ce? Poate fiindcă nu-i dădea nimeni nicio şansă? Poate fiindcă a reuşit acolo unde mulţi au eşuat, poate fiindcă nu şi-a pierdut niciodată speranţa.
Dă-i diamantului din nămol şansa să strălucească, curăţă-l şi arată-i razele de soare, iar el o să ţi le strângă pe toate într-o strălucire ameţitoare.
Judecă încet, grăbeşte-te doar atunci simţi că te răzgândeşti.
Ai scris pe un petec de hârtie ignoranţă, ai desenat pe un zid de cărămidă fortă, ai lăsat cu picioarele tale în praf o urmă semnificând dorinţă, ce-ţi mai lipseşte omule să fii fericit? Viaţa?

Nu suntem noi drepţi să ne judecăm pe noi înşine, dar avem dreptul să ne criticăm... Nu-ţi pierde speranţa, o primeşti o singură dată si nu se regenerează, se topeşte picătură cu picătură şi se evaporă într-un nor de singurătate. Nu vrei ceaţă, nu vrei nori, vrei soare. Respiră adânc şi ia-o de la capăt.

Read more...

Viaţa la ţară: somn şi tolăneală

miercuri, 19 august 2009
















Read more...

Jocul de-a viaţa

marți, 18 august 2009

Singur. Am mers pe drum singur. Au fost secunde care păreau ore, ore care păreau zile, zile care păreau săptămâni, săptămâni care păreau luni, luni care păreau ani şi ani care nu se mai terminau. Dumnezeu mi-a dat şanse, şanse pe care eu le-am văzut sau nu, şanse la care am ajuns sau nu, şanse pe care le-am luat sau nu. Viaţa nu e uşoară. Viaţa înseamnă alegeri dureroase, viaţa înseamnă momente de visare, viaţa înseamnă ură, dragoste, sentimente absurde în momente de criză.
Viaţa... Eu mi-am bătut joc de viaţa mea? Nu cred. Mi-am bătut joc de mine, pentru că mi-a luat o viaţă să ajung unde am ajuns. Nu vreau să fiu iubit pentru ce sunt, dar nici urât pentru ceea ce nu sunt. Fiecare dintre noi judecă, fiecare dintre noi critică, fiecare dintre noi vede prin ochii minţii şi judecă cu inima. Încerc să cred că nu mă joc cu viaţa. Încerc să cred că sunt ceea ce sunt şi că merg pe un drum care mă duce undeva. Nu sunt perfect, dar uneori ştiu să-mi ascund defectele. Până acum am crezut că viaţa e un ideal, am crezut că viaţa e un mit al perfecţiunii. De ce aş fi eu când ea nu poate?
Dacă am ajuns aici, totuşi, n-am ajuns singur. Am ajuns înconjurat de oameni, am ajuns înconjurat de sentimente, am ajuns aici înconjurat de vorbe.
N-am nimic de ascuns în ceea ce priveşte viaţa mea pentru că nu mi-e frică să o traiesc şi nu mi-e ruşine cu ce am fost şi sunt. Le mulţumesc părinţilor mei care mi-au arătat ce înseamnă o familie iubitoare, ce înseamnă să ai şi mamă şi tată, până la paisprezece ani când s-au despărţit, le mulţumesc că mi-au arătat cum să iubeşti, cum să respecţi, cum să reuşeşti în viaţă, le mulţumesc, numai că astea le-am învăţat singur, dar îi iubesc. Le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături doar să mă îngroape şi mai mult în sentimentul de deznădejde în care mi-am trăit adolescenţa, multumesc razelor de soare din viata mea care n-au existat când aveam mai multă nevoie. Îmi mulţumesc mie că am ajuns până aici, mulţumesc femeilor din viaţa mea care au încercat să mă iubească, care au încercat să mă înveţe să iubesc. Unele au reuşit, altele nu... va mulţumesc oricum. Îi multumesc ei care mi-a fost alături la bine şi la greu şi care mi-a dat încrederea în mine, care mi-a arătat ce înseamnă o familie, care mi-a arătat cum ar trebui să fiu. N-o să te uit niciodată, îţi datorez jumătate din viaţa mea... fără regrete.
Acum e rândul meu să zbor, am aripi. Mi-au crescut în sfârşit aripi cu care vreau să zbor de unul singur, nu mai vreau să fiu protejat, nu mai vreau să fiu normal, vreau anormalitatea să-mi guverneze viaţa, vreau să fac ce simt, nu ce e bine. Înţelege oare cineva cu câtă disperare mă leg de viaţă? Înţelege oare cineva că viaţa nu e un joc, viaţa e un şir infinit de alegeri bune sau mai puţin bune. Am o destinaţie, am un ţel, văd lumina din capătul tunelului şi vreau să ajung acolo, n-am vrut niciodată să calc peste sentimente, n-am vrut niciodată să-mi bat joc de nimeni. Mi-am căutat drumul. Mi-am căutat locul meu în lume. Nu mă blestemaţi acum, nu puneţi asupra mea blesteme acum, lăsaţi-mă să-mi caut soarta, să tremur în frigul vieţii.
Plec capul, nu mă uit înapoi, n-am dreptul. Merg înainte şi mă uit după pietricelele cărării mele, daţi-vă la o parte, priviţi-mă cum zbor. Vreau să-mi deschid aripile şi să dispar pe cerul înstelat într-o noapte de mai. Vreau să fiu o amintire frumoasă pentru voi, nu un coşmar care să vă tulbure nopţile.
Spune-mi, tu, inimă, e mai mult rău decât bine în mine? Spune-mi, tu care ai văzut şi ai pătimit atâtea, chiar sunt un om rău? Nu stau să aştept răspunsuri, nu vreau să mai dau explicaţii,vreau să zbor, să aud şuieratul norilor care îmi şoptesc la ureche: Zboară... Mişcă-ţi aripile alea leneşule şi zboară... Nu privesc înapoi decât amintirile, dar în faţa mea am un apus. Mă duc dupa el, nu mai stau. Am stat destul aici... Adio.

Read more...

Scrisoare de la el

luni, 17 august 2009

10 august 2009

Iubita mea,

Scriu scrisoarea asta neştiind dacă o voi trimite vreodată. În continuare ai dubii dacă să îmi dai adresa sau nu. Este şi va fi mereu alegerea ta. E trist totuşi şi mă doare când te văd aşa nehotărâtă. Este bine totuşi că în clipa asta este singurul lucru trist.
Te iubesc, te iubesc cum n-am făcut-o niciodată. Te iubesc ca un nebun şi asta mă face să mă simt că trăiesc. Visez, visez la o viaţă alături de tine şi simt cum mă cuprinde un entuziasm nebun.
Stăteam într-o zi şi încercam să mă gândesc la altceva în afară de tine. N-am reuşit. Nu cred că voi reuşi vreodată. Trăiesc un vis. E prima dată când iubesc cu toată fiinţa mea aşa cum o fac acum şi asta îmi dă voinţă şi puterea să vreau mai mult şi să continui să te iubesc şi mai tare. Tot ce am oferit până acum este nimic faţă de ce am de oferit de acum înainte.
Mă trezesc dimineaţa şi primul meu gând este… te iubesc. Adorm noaptea cu acelaşi gând. Nu e asta dragoste oare? Nu e disperarea cu care mă agăţ de orice ţine de tine dragoste?
Te ador, te-am ridicat undeva pe un piedestal şi ţi-am făcut altar. Eşti zeiţa mea, fără tine viaţa nu mai are culoare, nu mai are gust, nu mai are miros. Tu eşti universul meu şi tu eşti singura care are cheia fericirii mele. De acum înainte vom fi fericiţi. Nu o spun eu, nu o spui tu, o spunem noi. Vorbesc de no şi simt cum îmi bate inima mai tare. Te vreau, te vreau atât de tare că simt că înnebunesc. Te vreau cu o dorinţă atât de arzătoare încât cred că o să explodez.
Iubita mea, iubitului tău îi e atât de bine ştiind că tu, iubita mea, veghezi asupra lui. Îmi place vocea ta dimineaţa, îmi place vocea ta la prânz, îmi place vocea ta seara. Trăiesc pentru mine, trăiesc pentru tine, trăiesc pentru noi.

Cu dragoste, iubitul tău veşnic,
A.

Read more...

Scrisoarea de la ea

„Într-o seară de vară o vioară cânta
aici, lânga inima mea...“




... şi eu te aştept dragul meu drag. Aştept să mă suni din nou, să îţi aud iar vocea, să te ascult şi să mă pierd printre cuvintele tale. Ce greu se scurge timpul când aştepţi... Uneori te cuprinde o agitaţie ciudată care-ţi fură somnul. Nelinişte care nu e nici durere propriu-zisă, nici frică, un zbucium asemănător cu frământarea pe care o ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
M-am pornit la drum de multe ori. Să-ţi scriu ţie, să îmi scriu mie, să mă ajut pe mine arătându-ţi sufletul meu... Dar am greşit de multe ori şi, probabil, continui să o fac. Uneori pur şi simplu nu-mi mai pasă. Nu-mi mai pasă pentru că... nu-mi mai pasă. Nu mai dau importanţă niciunui astfel de lucru, nu mai intră nimeni în sufletul meu, iar atunci când se întâmplă mă sperii, îl dau afară şi mă îndepărtez.
Ai avut vreodată senzaţia că nu mai ai timp? Nu mai am timp. Simt asta... şi m-aş muta. M-aş muta într-un loc unde timpul nu e atât de important. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Dong! Înfricoşător!
M-ai întrebat cu ce sunt îmbrăcată şi nu ţi-am răspuns. Pantaloni scurţi albi şi un tricou bej. Şi stau ghemuită pe un colţ de canapea sub o pătură de velur roşie. E frig. Pun pariu că afară ar fi mai cald. E rece casa asta. Are camere înalte, în stil baroc şi în odaia asta cu mobilier scund este un candelabru din fier forjat. În mijloc o masă ovală din lemn de mesteacăn, iar de jur împrejur scaune cu spătar înalt şi pernuţe duble. Pe pervazul ferestrei sunt ghivece cu tuberoze şi de afară vine un parfum ameţitor de flori de tei. În verandă, bunica lui Carmen are un patefon. A adormit într-un fotoliu din nuiele de răchită cu un motan foarte gras în braţe, ascultând romanţe vechi.

„E tristă vioara şi plânge şi ea,
E tristă ca inima mea!
Nu e lucru uşor
Să uiţi un vis de amor…
Să-nţeleagă nu e nimenea!”

E frumos aici. Îmi place. Şi am atâtea de povestit, de aşternut pe hârtie, dar rândurile parcă-mi fug din faţa ochilor, cuvintele îmi joacă feste şi… chiar mai mult de atât. Sunt sigură că dacă aş reciti scrisoarea asta mâine dimineaţă, la lumina puternică a soarelui, m-ar încerca diferite impulsuri de a o rupe. Lampadarele din încăperea asta sunt foarte frumoase şi în lumina asta discretă, îmi las gândurile să rătăcească, acesta fiind singurul meu refugiu, chiar şi împotriva oboselii.
Aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare. Chiar aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare adevărată şi totală. Mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş scrie-o... Ar fi scrisă în puţine cuvinte, cuvinte simple. Cuvinte care s-ar repeta din când în când, aproape naive, tocite de câte persoane le-au spus. Şi eu aş fi încă una în plus. O scrisoare care ar încerca să dea răspunsuri, dar să nu reuşească. Nici măcar nu trebuie. O scrisoare care n-ar încerca să scoată la lumină subtilităţi sau să le inventeze atunci când nu există. O scrisoare care ţi-ar spune că ultimele luni au fost doar un lung moment de idealism permis, de care mă scutur uşor, dimineaţă după dimineaţă. O scrisoare care ţi-ar spune că eu încă sunt eu şi că-mi păstrez visele, vreau să-mi păstrez visele, doar că mă trezesc în zori şi uneori mâna îmi tremură pe telefon.
Şi casa asta este şi ea aceeaşi. Lemnul vechi are acelaşi miros şi se lasă ros de cari, prin fereastra de la verandă dimineaţa pătrunde un mănunchi de raze de lumină pe care frunzele viţei de vie, căţărate pe gratiile de fier, parcă desenează pe peretele din faţă umbre ale unor simboluri chinezeşti. Şi atunci, ce plăcut ar fi să stai în fotoliul de răchită, pe când afară, în liniştea de amiază, greierii nu ar tăcea nicio clipă, şi fără îndoială sunt aceiaşi greieri. Adică alţii, dar aceiaşi din totdeauna. Şi apoi ţi-aş spune că serile sunt lungi, aproape nesfârşite şi ca să adorm, mă gândesc că ţi-aş scrie că nu ştiam că timpul nu aşteaptă. Într-adevăr nu ştiam. Nu m-am gândit niciodată că timpul e alcătuit din picături şi e de ajuns o picătură în plus ca să se verse pe jos şi să se-ntindă într-o pată şi să se piardă. Şi ţi-aş spune că iubesc, că iubesc încă, chiar dacă simţurile-mi par amorţite, pentru că sunt, iar timpul acela foarte lung acum e scurt, atât de iute şi nerăbdător. Şi apoi ţi-aş spune despre unele nopţi în care stăteam de vorbă, frânturi de conversaţii, dulci renunţări la raţiune, aşteptări transfigurate prin oglindă. Ţi-aş spune despre poveştile de mai pe care le-am inventat împreună, gândindu-ne că ele curg de la sine, fără să ne dăm seama că şi noi trecem odată cu ele.
Şi ţi-aş mai spune că te aştept, chiar dacă nu-l aştepţi pe cel ce nu se poate întoarce, deoarece ca să te întorci la ceea ce a fost ar trebui să existe ceea ce a fost, iar asta-i cu neputinţă. Dar ţi-aş spune uite, ceea ce a fost în tot timpul acesta, care pare atât de imposibil de pătruns, ca atunci când burghiul sfredeleşte stratul de granit întâlnit în cale, ei bine, nu va constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea. O scrisoare la care m-am gândit de multe ori. O scrisoare care nu va fi scrisă pe foi roz pentru că acestea au fost ultimele mele foi roz. O scrisoare care nu va avea miros sau care va avea alt parfum. O scrisoare al cărei conţinut îmi va fi accesibil doar mie şi, poate, celor puţini care mai ştiu să citească printre rânduri. Piticule, tu ştii să citeşti printre rânduri?
Unde eşti? De ce nu mai suni? Te aştept... Încă te aştept....



Pentru totdeauna,
a ta Pitică










P.S. Am scris cu foile pe o mapă aşezată pe genunchi. Am scris urât. Mă ierţi?
P.P.S. Dacă n-ai înţeles mare lucru din ce-am scris nu mă-ntreba că nici eu nu ştiu.

Read more...

Cuvinte nescrise vreodată, dorinţe nicicând îndeplinite

duminică, 16 august 2009

Era dimineaţă şi ei stăteau unul în faţa celuilalt pe veranda în care mai stăruia ceva din răcoarea şi umezeala nopţii. Ea se ridică şi merse în bucătărie. A ales două nectarine. Muşcă dintr-una cu poftă, mestecând de zor, deşi era acră. Îi savura acreala, de parcă gustul acela neplăcut i-ar fi restituit sensul a ceea ce s-a întâmplat, aşa cum o căinţă umilă şi necesară îţi aminteşte prin gustul ei aspru greşeala pe care ai făptuit-o, vina pe care o porţi. Şi s-a gândit la viaţă, care-i falsă şi rareori îşi arată la suprafaţă raţiunile, dar în schimb adevăratul ei parcurs se află în adâncime, ca un fluviu subteran.

El, răvăşit, cu părul în dezordine, purta o cămaşă neagră descheiată şi avea ochii lipsiţi de adâncime, culoare şi strălucire. Ochii celor care mai au foarte puţine speranţe, dacă mai au vreuna, şi care îşi trăiesc zilele şi nopţile în îndeletniciri ciudate. Obrazul îi era senin şi puţin osos, transparent de oboseală şi strălucitor de ceva dinăuntru. Ceva care s-ar fi putut numi spirit sau inteligenţă sau suflet sau oricum altcumva. Ceva care îşi arunca lumina asupra ei aşa cum ziua ajunsă la amiază îşi lasă greutatea asupra florii soarelui, dar fu numai pentru o clipă înainte să i se destăinuie.

- Îţi spusesem că acum s-a sfârşit, dar fără să îţi spun şi de ce tăcerea este subterană. Credeai că am dispărut? Dispărusem, rămânând aici ca în neant, nesigur şi rătăcit puţin. Puţin mai mult. Acum mă găseam într-un loc al meu, un loc diferit de cel al nostru. Câteodată mă gândeam la conformaţia crăpăturii tale şi o vedeam de parcă ar fi fost un obiect de decor în camera mea, clitorisul mic, ascuns sub buzele mari, timid ca unii omuleţi ce se arată la uşa casei cu teama poştaşului care sună clopoţelul, şi apoi pubisul amplu, întins până la începutul pântecelui... Dar mi s-a părut că înţeleg mai mult, mult mai mult. Crăpătura ta nu era doar un fel de vârtej unde vreau să intru din nou, pentru că reprezintă pentru mine un loc de plăcere. E mult mai mult. Ce idiot, nu-i aşa? Uneori îţi vin în minte şiruri de idei care nu-ţi aparţin.

Dinţii ei rămaseră înfipţi în nectarina aceea acră şi zemoasă. Privea în gol şi se simţea aşa.

- Era un loc numai al meu în care trăiam pe furiş, mă ascundeam şi luptam. Dar împotriva cui? Împotriva lucrurilor pe care nu le puteam controla. Vezi tu, viaţa se umple puţin câte puţin şi dă pe dinafară fără să-ţi dai seama, dar într-o zi umplerea aceea înseamnă prea mult, iar la un moment dat mulţimea de lucruri, de obiecte, de amintiri, de vise sau semivise nu-ţi mai spune nimic. E doar un murmur indistinct, un nod, un sughiţ care nu urcă şi nici nu coboară, te sufocă. Ştii, nimic nu ajunge. Într-adevăr nimic nu ajunge, nici măcar prezentul, iar trecutul e un dezastru. Şi cine se mai gândeşte la ceea ce s-ar putea întâmpla mâine, de vreme ce trecutul i-a lăsat o oarecare amărăciune? Totul este în ţăndări, draga mea. Fragmentele au zburat dintr-o parte în alta şi nu pot să le adun. Suntem pe lungimi de unde diferite. Eu o văd pe a ta şi pot intra în ea când vreau, fără ca tu să poţi face la fel cu a mea. Eu exist fără ca tu să trebuiască să fii cu mine. Avem nevoie de o concentrare în amintirea cea mai ascunsă, aceea care ne-a făcut fericiţi în trecut şi pe care o dorim poate în viaţa noastră viitoare. Dorisem să te fi cunoscut deja când te-am cunoscut şi aceasta a fost, probabil, până acum dorinţa mea cea mai tainică.

Dinţii ei, încleştaţi în pulpa groasă şi cărnoasa, rupse cu poftă o bucată din nectarina suculentă. Situaţia era absurdă şi... ea mesteca alene.

Read more...

Gândul vorbea cu voce tare

joi, 13 august 2009

- Unde ţi-e speranţa?
- E acolo.
- O mai ai?
- O am, dar s-a ascuns de gândurile rele ce îi dau târcoale.
- Ai vrut vreodată să renunţi?
- Niciodată, nici măcar n-am gândit-o.
- Dar ai zis-o.
- Ştiu.
- Ţi-a părut rău?
- Nu, pentru că vorbele alea nu avea nicio valoare, nu reprezentau voinţa mea, erau născute din nimic.
- O să renunţi vreodată?
- Doar mort.
- Sigur?
- Sigur.
- De ce?
- Pentru că iubesc.
- Ce iubeşti?
- Iubesc sentimentul de bine, iubesc fluturaşii din mine şi iubesc căldura pe care o primesc.
- Iubeşte şi nu renunţa niciodată.
- Nu o voi face.
- Sigur?
- Îţi jur că nu.
- Eşti un om bun, du-te la somn.
- Noapte bună, Gândule.
- Noapte bună, Omule.

Read more...

Am scris când mi-a venit mie (postare scrisă în maşină)

marți, 11 august 2009

Viaţa e un joc cu speranţă. O masă cu un singur jucător, tu şi dealer-ul: soarta. Nu ştii niciodată dacă câştigi sau pierzi. Jocul nu se termină decât atunci când nu mai ai nimic.

Am pierdut multe speranţe la masa asta numită viaţa mea. Joc de 25 de ani fără încetare, n-am ratat nicio zi, n-am pierdut niciun răsărit, nu am întors spatele niciunui apus. Joc ca un jucător înrăit, care pe măsură ce joacă începe să-i placă. Sunt dependent de jocul ăsta numit viaţă, îl am în sânge, îl simt cum vibrează în mine atunci când ma joc cu ea... Simt cum îmi muşcă din vene cu sete şi se scurge prin mine ca un izvor printr-o galerie săpată în piatră. Aşa mă sapă viaţa şi pe mine şi lasă urme în fiecare zi, după fiecare joc... Rămân cicatrici.

Am câştigat jocuri, dar am şi pierdut. Am trăit viaţa pe muchie de cuţit, ca mai apoi să mă scufund într-o plictiseală deasă şi neîncăpătoare. Mi-au trecut prin faţa ochilor cărţi cu sutele, le-am privit şi le-am judecat după culoare, după valoare, dupa atingere. Niciodată n-am fost un jucător profesionist, niciodată n-am luat viaţa în serios, îmi plăcea să joc ca un nebun, veşnic fericit şi optimist, întindeam mâinile pline şi le luam înapoi goale, cu zâmbetul pe buze şi nu-mi păsa. Uneori m-am considerat o victimă a jocului, alteori credeam că-i sunt stăpân... Nici acum nu ştiu ce rol joc eu la masa mea. Încă mai sper şi n-am ieşit de la masă, încă nu. Jocul abia a început şi simt că e prea devreme pentru mine să mă retrag, mai am încă speranţe, mai am vise, am pe ce juca.

Dacă nu am ieşit de la masă pâna acum n-a fost pentru că nu pot, a fost pentru că nu vreau, nu renunţ aşa uşor, chiar dacă pierd. Merit să iau şi eu odată şi odată potul cel mare, să simt măcar o dată gustul dulce al victoriei, imagine reflectată într-un ciob de sticlă a fericirii, ciob pe care să-l lustruiesc şi să fac fericirea mea să lumineze lumea.

Am văzut jucători vechi, cu experienţă, cum ieşeau de la masă uşor, uşor, cu capul plecat, ruşinaţi de soarta lor. Am văzut lacrimi şi neputinţă, am văzut disperare şi un vag sentiment de amăgire a sufletului cu vise deşarte. Prea rar mi-a fost dat să văd flacăra speranţei, poate fiindcă gustul înfrângererii este atât de amar şi greu de suportat, atât de sec. Am crezut că un pahar de apă o să stingă gustul ăsta, am crezut că o gură de aer o să îmi şteargă sentimentul. M-am înşelat. Sunt sentimente atât de reale şi atât de vii în mine, atat de impregante în natura mea umană încât nu le mai suport mirosul închis, bolnav, pustiu.

Am închis ochii pentru o clipă. Poate oboseala, poate indiferenţa, poate, pur şi simplu, nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam. Respiram adânc şi îmi treceau prin minte imagini şterse ale cărţilor ce le avusesem până atunci. De câteva ori fusesem la un pas să câştig, dar norocul meu era dat dinainte să mă nasc. Aveam să trăiesc o viaţă în care trebuia să muncesc pentru norocul meu.

Am tresărit. Aerul rece mă izbea în faţă. Simţeam cum porii mi se închid şi îngheaţă. Am deschis ochii. Simţeam ceva, aveam o damă. N-o mai văzusem niciodată. O ţineam în mână şi mă uitam la ea uimit... Nu mai pot gândi acum, imaginile îmi fug prin faţa ochilor şi simt cum mă ia ameţeala. Mi-e rău. Mi-e rău de atât bine. Simt cum se topeşte ceva în mine.

Dorm. Dorm încet şi liniştit. Închid ochii şi... nu mai ştiu nimic.

Read more...

P..... ea un p..ic

vineri, 7 august 2009

Am plâns. Am plâns ca un copil, dar a fost bine. Aveam nevoie de minutele alea ca de aer. Am evadat. Am fost liber preţ de un pumn de minute care au părut o eternitate, dar a fost bine. Am renăscut şi am simţit cum energii noi mă cuprind şi cum cresc în mine. Niciodată să nu-ţi fie ruşine să plângi, niciodată să nu ţii închise în tine sentimente de tristeţe pentru că ele se vor transforma în ură, ura în durere şi durerea nu ţi-o poate alina nimeni. Când afli pe pielea ta ce înseamnă lacrimile rămâi uimit. Nu e aşa cum ţi s-a spus. Lacrimile ustură, lacrimile taie în pielea obrazului văi adânci prin care se scurg, ca nişte râuri furioase, valuri,valuri, lacrimile izvorâte din tristeţea ochilor. De unde izvorăsc lacrimile? Lacrimile izvorăsc din durerea sufletului atins de tristeţea gândurilor. Lacrimile izvorăsc din amintiri şi din speranţe. Lacrimile izvorăsc din secrete nespuse şi gânduri neîmpărtăşite. Lacrimile izvorăsc din dragoste, din lipsa ei, din prezenţa ei imensă şi presiunea pe care o are asupra psihicului. Lacrimile sunt terapia sufletului, sunt modul în care tu faci faţă tuturor lucrurilor care ţi se întâmplă.

A plâns odată un pitic. L-am văzut într-o oglindă pătată de vreme, dar l-am văzut clar. Ţi se rupe inima când îl vezi, când îi vezi lacrimile şiroind pe obrajii rumeni, când îi vezi ochii roşii, când îi vezi buzele tremurând haotic... Ţi se rupe inima... Dar şi piticul e om, şi piticul simte,şi piticul suferă, şi piticul cedează. M-am uitat din nou la pitic, se liniştise. Privea în gol şi se gândea, căuta răspunsuri. M-am uitat din nou la pitic, zâmbea. Era fericit, simţea dragostea cum se aruncă asupra lui, simţea cum îl cuprinde o căldură mare. A plâns un pitic şi a fost bine, aşa mi-a spus el. Nu vrea să mai plângă, dar e bine că a făcut-o atunci, pe bucăţica aia de rouă, singur, înconjurat de dragoste. Piticul respira din nou, aer curat, vede bine, simte bine, piticul trăieşte şi nu renunţă, la nimic... niciodată.

Read more...

Păcat

miercuri, 5 august 2009

Păcat că plâng şi râd deopotrivă.
Păcat că am fost şi nu o să mai fiu.
Păcat că nu e nimeni ca să râdă.
Păcat c-au râs, dar prea târziu.

Păcat că cerul e albastru.
Păcat că nu e alb sau gri.
Păcat că din iubirea noastră
Mai e doar eu şi tu, să ştii.

Păcat că vântul nu mai bate.
Păcat că plâng de-atâta dor.
Păcat că e singurătate.
Păcat că sunt al tuturor.

Păcat că e păcat, săracul.
Păcat că nu l-aţi înţeles.
Păcat că l-aţi lăsat să moară.
Păcat că n-are de ales.

Read more...

Pupic

marți, 4 august 2009

Înconjurat de zâmbetul lui mic,
privind spre cerul de nimic,
sorbind cafeaua din ibric
tot ce-şi dorea era pupic.

A fost odată un pitic
care avea un singur tic.
Trecuta vreme de când zic,
tot ce zicea era pupic.

Şi poate c-aş mai sta un pic,
dar am pe foc un alambic.
Pe ce pun mâna eu doar stric,
iertaţi-mă, vreau un pupic.

Read more...

Albastru

- Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.
- Da? De câte ori?
- De câte ori e nevoie.
- O dată?
- Prea puţin.
- De două ori?
- Prea sec.
- De trei ori?
- Nu e de mine.
- De patru ori?
- Am mai iubit aşa.
- De cinci ori?
- E păcat.
- De şase ori?
- Tremur când aud şase.
- De şapte ori?
- Nu e deloc ce mi-am dorit.
- De opt ori?
- Nu. Nu. Nu. Nu.
- Atunci?
- Te iubesc albastru.
- Albastru?
- Da. Te iubesc albastru.
- Ca cerul?
- Ca cerul…
- Ca marea?
- Ca marea…
- Ca ochii?
- Ca ochii…
- De ce?
- Pentru că albastru e cea mai mare iubire.
- Şi iubirea verde?
- Iubirea verde este o iubire rece.
- Şi iubirea maro?
- Iubirea maro este închisă la culoare.
- Cum mă iubeşti?
- Te iubesc albastru.
- Ca marea?
- Ca mine.
- Ca cerul?
- Ca noi.
- Cine eşti?
- Sunt visul tău albastru, înconjurat de cerul meu albastru, reflecţia ochilor noştri albaştri.

Read more...

Am spart un pahar de gheaţă

Ce înseamnă nemurirea? Ce înseamnă liniştea? Ce înseamnă dragostea? Ce este dorul?
Era odată un timp în care păsările cântau, un timp al uitării, al efemerităţii.

Adevărul... Adevărul este că am uitat ce este adevărul , trăim o viaţă în minciună.
Focul... Arde, încălzeşte, distruge. Omul face la fel, dar nu are aceeaşi culoare.
Amărăciunea... Gustul turbat din gura sufletului zbuciumat.

Părinţii... Inimi unite în dragoste pentru a naşte dragoste.
Rugăciune... Cuvinte spuse în zadar în pragul cel mai de sus al disperării.
Omul... Tabloul cel mai de preţ al suferinţei.
Speranţa... Nirvana existenţei noastre.
Otrava... Salvatoarea sufletelor chinuite de umbra morţii.
Poveste... Cuvinte aruncate într-o ordine neştiută de nimeni.

Primul... Singurul care nu vede niciodată înapoi.
Libertate... Forţa care dezlănţuie.
Inima... Jumătate în căutarea celeilalte jumătăţi.
Conses... Nimic nu e de neînţeles atunci când n-ai ce înţelege, înţeles fiind de alţii.

Read more...

Nimernicire

luni, 3 august 2009

Copacul îşi varsă crengile în baltă,
Pe roua dimineţii val...
Doar greierii mai stau să vadă
Al păsărilor festival...

Curios păşea pe cer un soare,
Un paradis nimicitor...
Şi toate zac în strălucire,
Faimoasa roua zorilor...

Un nor de ceaţă stă albastru,
Coboară şters într-un picior...




Read more...

Te iubesc

duminică, 2 august 2009

Te iubesc.
O spun şi-o spun la lună,
o spun la vântul cel turbat...
Văd chipul tău în lume împrăştiat,
văd chipul tău şi mai curat.

Te iubesc.
O strig şi strig în gura mare,
nu simt acum, dar simt c-am mai simţit...
Iubirea dintre noi este prea mare,
poveste fără de sfârşit.

Te iubesc.
Ţi-am spus, n-o spun întâia oară,
m-am săturat de chipul tău mirat...
Şi toate clipele de bine şi durere,
de dragul tău, pe toate le-am uitat.

Te iubesc.
Zbor zi lumină către soare,
mănânc , din aer rup ca un nebun...
Când spun că te iubesc cu disperare,
tu taci. Taci şi îţi vezi de drum.

Read more...

Dezamăgire

- Dorm.
- Profund?
- Poate.
- De ce poate şi de ce nu sigur?
- Pentru că poate mi-e mai la-ndemănă.
- Aşa ai fost mereu.
- Cum?
- O dezamăgire.
- Din nou?
- Cum adică din nou?
- Adică la fel ai zis şi ultima dată? Senilitate?
- EU nebun?
- TU nebun!
- Eşti...
- ...ştiu, o dezamăgire.
- Pentru tine în primul rând.
- Eu nu mă simt aşa.
- Ar trebui.
- Nu.
- Ar trebui să vezi ca mine.
- Să văd ca tine? Bătrân senil şi orb.
- Orb?
- Da, orb. Ai aurul în faţă, ai tot ce viaţa a făcut mai bine şi tu numeşti asta dezamăgire?
- M-am vestejit cu tine, ţi-am dat totul şi tu mi-ai luat la fel.
- N-am vrut nimic. Mi-ai pus totul în cârcă, cât mai voiai să rezist?
- Eşti o dezamăgire, nu am cuvinte să descrie mai bine ce simt eu acum.
- Ai căutat?
- Am încercat...
- I-ai dat o încercare căutării?
- Numai una? I-am dat o mie.
- Şi dintre toate o mie n-a vrut niciuna?
- Dar ce, credeai că joc la loterie? Credeai că viaţa o să mă lase să caştig atâta?
- Îmi povesteai că eşti norocos, unde ţi s-a dus norocul?
- L-am pierdut la tine.
- Încă o dezamăgire?
- Încă una.
- Tată...
- Fiule...
- Tată...
- Eşti doar dezamăgire.
- Ştiu, tată.
- Eşti unica mea dezamăgire.
- Ştiu, tată. Închide ochii acum, poate o să mă vezi mai bine.
- Sunt sătul de gustul tău amar.
- Ştiu.
- Eşti unica mea dezamăgire.
- Ştiu şi asta.
- Şi atunci de ce nu taci?
- Doar pe mine mă ai.
- Ştiu... şi ce dezamăgire.

Read more...

Miros de portocală sau miros de speranţă?

Am decojit o portocală, te-am dezbrăcat de secrete şi ţi-am gustat esenţa. Ştiu cine eşti, ştiu ce vrei, ştiu ce poţi şi, mai presus de toate, ştiu ce regreţi. Mirosea a portocală în toată casa, purta mirosul ăsta amprenta paşilor tăi. Te întrebai de ce ştiu mereu unde eşti, mirosul de portocală te trăda şi tu nici măcar nu aveai habar.
Am găsit o portocală pe pervazul unei ferestre cu vitralii. Se oglindea în ea un curcubeu cu o tentă portocalie, brăzdată de umbre. Şi de acolo, din colţul ei, emana lumină, speranţă, soare. Iubeam o portocală şi nu mi-era ruşine că eu, un om de rând, visam la portocală aşa cum orbul visează la soare. Mergeam cu ochii închişi în fiecare seară, treceam pe gresia rece ca pe covor de petale şi purtat pe valuri de arome şi parfumuri, ajungeam la ea.
Seara, la lumina lunii, mireasma îi era şi mai îmbătătoare sau poate eu, cuprins de pasiune, găseam în ea chipul iubitei nepereche, iubita ce o căutam de-o viaţă. I-am cântat şi i-am şoptit tandru în ritm de primăvară, iar ea creştea de nu-ţi venea a crede şi se facea mai frumoasă în fiecare zi. Nu o vedeam, dar îi simţeam parfumul oriunde aş fi fost.
Dar într-o zi, povestea din poveste moare şi portocala mea topită se topeşte. Din ea rămân doar coji, zdrobite de atâta nepăsare. Stăteam la capul ei şi o jeleam cu lacrimi şi nu-mi venea a crede. Murise portocala, dar parcă aroma ei era şi mai puternică, mă îmbătase şi miroasea a neuitare.

Miroase a speranţă acum şi asta doar pentru că am iubit o portocală...

Read more...

Schimbare

sâmbătă, 1 august 2009

Disperarea te face să te schimbi. Limitele nu mai reprezintă nimic, sunt doar palide urme ale unor constrângeri inutile. Nu poţi privi lacrimile cum se rostogolesc pe firul unor râuri deschise pe obrazul neted şi lipsit de viaţă. Nu poţi râde când gura ţi-e plină de amărăciune. Am avut nevoie de o schimbare, undeva, în viaţa mea. N-am cerut-o, şi-a înfipt singură colţii în zilele vremurilor mele şi s-a odihnit pe pleoapele unor vise care n-au mai venit.
Să schimb ceva ce n-am avut niciodată cu ceva ce nu voi avea niciodată. Asta este adevarată ironie a vieţii. Schimbările vin ca anotimpurile, una dupa alta, într-un ritm numai de ele ştiute. În viaţă, treci prin atâtea schimbări şi atâtea trec peste tine încât ajungi, la sfârşit, să nu te mai recunoşti. Unul a fost omul care a pornit pe drumul ăsta şi altul este acela ce ajunge la capătul lui.
Dintre toate schimbările din lume, schimbarea oamenilor este cea mai urâtă, cea mai neînţeleasă şi cea mai puţin dorită dintre toate. Dacă există ceva în viaţă ce nu ar trebui să sufere de schimbare asta ar trebui să fie oamenii şi sentimentele. Pilula împotriva schimbării aş numi-o şi ar fi distribuită gratuit fiecărui om pe care l-am cunoscut, îl cunosc şi îl voi cunoaşte. Oamenii nu merită să fie schimbaţi, nu merită să simtă diferenţele ca pe nişte cuţite care taie şi şlefuiesc din carnea lui şi îi modifică existenţa. Schimbare... Ce cuvânt plin de regrete, plin de îndoieli, uneori căutător de speranţă, alteori unica soluţie. Te schimbi. Tu o ştii cel mai bine. Nu e alegerea ta, este alegerea ta să nu o faci... Dacă o faci dai vina pe soartă şi liniştit o aştepţi pe următoarea. Un circuit fără sfârşit. Te schimbi întâi ca om, te schimbi apoi ca fiinţă şi sfârşeşti prin a fi diferit de ceilalţi...
Schimbare... Mă rog la Dumnezeu în fiecare clipă să n-o facă, să mă ierte şi să-mi dea şansa să-mi aleg singur destinul... Nu vreau să mă schimb decât dacă mi-o cere conştiinţa, vreau libertatea să aleg să vină schimbarea atunci când o voi cere... Am simţit schimbarea, nu o mai vreau vreodată.

Read more...

Iubirea doare?

Iubirea doare? De ce?

Iubirea muşcă? A făcut-o vreodată?

Iubirea urlă? O auzi şi o confunzi cu disperarea...

Iubirea este ca o durere de cap ce ţine până adormi, ca mai apoi să te trezeşti şi să o iei de la capăt. Iubirea doare pentru că e mare şi mult prea neîncăpătoare pentru conştiinţa umană... Dacă s-ar măsura în minute, iubirea ar fi nelimitată, dacă s-ar măsura în metri iubirea ar înconjura pământul şi l-ar ocoli până la epuizare... Daca iubirea e un sentiment atât de frumos, de ce doare? D e ce plângi când iubeşti? Sclavi ai iubirii, ne plângem durerile pe umerii încovoiaţi ai timpului... Iubirea şi timpul, combinaţie glorioasă, fericire sau durere, zâmbet şi lacrimă. De ce plângi? întreabă el. Pentru că te iubesc, răspunde ea. Nu încerca niciodată să înţelegi lacrimile iubirii, nu încerca să le ştergi, ştergi amintiri.

Spui că te doare? Fii fericit, e doar iubirea... Aşa e ea, mofturoasă şi plină de toane. Azi te simţi bine în ea, mâine o să regreţi că i-ai cunoscut atingerea. Oare adevărata iubire e făcută să doară? Sau doar iubirea comună, iubirea omului fără sentimente e aceea care doare? O coală de hârtie se poate înveli în patru fără să-şi schimbe forma sau culoarea, inima de câte ori poate plânge fără să se rupă ? Un gând impasibil, o răsuflare , o adiere într-o cameră obscură... Nu plânge că te doare, mai bine plângi să nu o uiţi.

Iubirea doare? Şi-am pus o întrebare de mii de ori şi răspunsul n-a venit asemeni unui ecou aşa cum mă aşteptam, a venit treptat, petală cu petală , până a căzut la picioarele mele şi cu o ultimă suflare muribundă mi-a spus Iubirea doare, iubirea simte, iubirea nu naşte disperare, iubirea e rece şi palidă şi atunci când dă de soare, când îşi găseşte casa în inima dorită, răsare şi tresare şi luminează tot ce o înconjoară. Aşa-i iubirea, veşnic mofturoasă, plină de toane ca o fetiţă răsfăţată. Vrea doar atenţie şi un sărut pe frunte. Aşa-i iubirea, doare... când e mofturoasă.

Read more...

Încă o şansă

De multe ori speri să mai primeşti o şansă şi strigi şi urli ca un nebun ce-şi caută dreptatea, baţi la uşile ferecate ale sufletului, stingher şi plin de remuşcări... Mai vreau încă o şansă şi de mi-o vei da o sa fie mai bine... Aceeaşi placă de patefon zgâriată şi plină de praf, aceeaşi bandă de magnetofon care sare la fiecare urmă de deget. De ce încă o şansă? A fost „încă” data trecută, acum cum o poţi numi? Şi speri şi spui rugăciuni şi te rogi ca cineva, acolo sus, să te audă şi să schimbe ceva, să facă să fie bine, să facă să fie ca la început...
De ce ai ajuns aici, străine? De ce eşti aşa departe de casă? Unde ţi-e drumul? Unde ţi-e urma? De câte ori în viaţă ţi se mai dă o şansă? De ce? Pentru că ai avut-o şi n-ai ştiut ce să faci cu ea? Pentru că soarta ţi-a fost potrivnică şi n-ai putut să profiţi? Mai dă-mi o şansă, Viaţă, mai dă-mi încă una şi promit că va fi ultima pe care ţi-o voi mai cere. Crede-mă... Ascultă-mă... Şi iartă-mă... Nu te juca cu speranţa unui om disperat. E singura rază de soare într-o mare de întuneric.
Satură-te de greşeală şi nu vei mai avea nevoie de încă o şansă. Niciodată nu va mai fi la fel după o şansă. Încrederi dărâmate, vise năruite, speranţe chinuite cu vorbe... tristeţe, amăgire şi un nor de vină ce apasă peste sentimente.
De ce ierţi? Ca să fii iertat? Îţi cumperi iertarea cu iertare sau pur şi simplu o faci pentru că aşa e natura ta umană? Încă o şansă, te rog. Încă o şansă... Va fi ultima. O ştii şi tu, o ştie oricine. Încă o şansă... şi s-a dus.

Read more...

Minciuna

Spune-mi cine nu minte? Arată-mi-l şi spune-mi că nu minte. Cine nu minte? Cine poate să spună că niciodată în viaţă nu a spus nici măcar o minciună nevinovată?
Mincinuna e minciună, mare, mică, voită sau mai puţin voită. De ce minţim? Există vreo scuză să minţi? Este minciuna o boală? Cine ştie răspunsurile? Cineva? Eu cred că toţi minţim, eu cred că minciuna este parte a caracterului uman, iar atunci când nu minţi este cuvântul pe care îl spune voinţa omului. Minciuna poate fi considerată o boală? Poate că da, atunci când devine un stil de viaţa, o viaţă trăită în minciună , dusă la extrem până în momentul în care pierzi contactul cu realitatea şi uiţi care este adevărul sau dacă mai există. Minţim să protejăm sau să ne protejăm? Să minţi pentru binele cuiva... A minţi poate naşte un bine?
De ce regreţi după ce minţi şi nu ai nicio urmă de regret atunci când minţi? De ce minciuna doare? De ce nu gâdilă? Sau de ce nu înţeapă? De ce are un gust amar şi nu e dulce? De ce urâm să fim minţiti, dar minţim?
De ce? De ce minţim? Ai încercat vreodată să numeri minciunile pe care le torni în fiecare zi? Ai încercat vreodată să spui adevărul în locul unei minciuni? ...asta înseamnă asumarea responsabilităţii, înfruntarea consecinţelor. Înseamnă curaj, determinare, voinţă. Înseamnă consecvenţă . Nu spune nu minciunii, dar îmbrăţişează adevarul... Dă-i o şansă, alege calea izbăvitoare... Adevărul aduce linişte, minciuna înseamnă povară.

ay67qa8u (Asta este Gâga. Avea şi ea ceva de spus.)

Am învăţat pe pielea mea că minciuna dă dureri de cap care nu se tratează decât cu porţii mari şi sănătoase de adevăr. Acum nu că mă dau eu doctor, nu dau sfaturi, fiecare la vremea lui va fi propriul lui doctor, îşi va găsi singur leacul, atunci când va realiza că adevărul este singura alternativa...
Minciuna nu e rezolvare, minciuna este doar sursă de probleme... Prefer adevărul crud şi dureros... Are un gust mai bun şi dă dependenţă.

Read more...

Toţi bărbaţii e porci şi mincinoşi

Da. Nişte porci şi nişte mincinoşi. Nu e o scuză să fii mincinos pentru că eşti bărbat. Nu e o virtute să minţi, dar te lauzi că eşti bărbat. Porci şi mincinoşi, în căutarea a ce? Uneori, nici noi nu ştim. Porci pentru că suntem în stare să ne simţim bine în propriul rahat, pe care îl creem cu atâta dezinvoltură. Un bărbat nu o să recunoască niciodată că e porc, pentru că e un mincinos. Uneori minte atât de bine încât se minte şi pe sine însuşi. O specie rară acest bărbat.
Pornind de la premisa că orice bărbat păstreaza în el o sămânţă de minciună doar soarta mai face ca să existe oare bărbaţi corecţi? Sinceri? Bărbaţi după dorinţa oricărei femei? Auzeam deunăzi mentalitatea unei femei într-o coversaţie între femei. O tipă, înşelată fiind de iubitul ei, se trezeşte brusc , plină de hotărâre şi dornică de despărţire. Umilinţa unei femei atunci când este înşelată se poate compara cu umilinţa unui bărbat atunci când i se spune că orgasmul a fost simulat. Trădată şi neîncrezătoare, femeia are, la început, forţa să spună nu. M-a trădat, m-a înşelat, m-a umilit. Îl urăşte. Ură amestecată cu iubire... Un gust amar ce nu se uită niciodată.
Îl iartă. Au atâţia ani împreună şi ştie că îl ştie şi îi e frică să o mai ia de la capăt, îi e frică de necunoscut, îi e frică să mai treacă o dată prin tot ceea ce a trecut. Există posibilitatea ca şi data viitoarte să fie la fel. De ce să mai încerce? De ce să nu meargă înainte cu ce are acum? Aşa că femeia îl iartă pe păcătos, aşa cum Dumnezeu iartă femeia. Ciudată mentalitate, având în vedere zicala Toţi bărbaţii e nişte porci şi mincinoşi...
Oare sunt toţi? Şi dacă da, ce faceţi? Şi dacă da, mai aveţi nevoie de ei? Şi dacă da... Şi dacă nu... Bărbatul şi femeia rămâne până la capat. Încă nu s-a inventat o alternativă pentru niciunul dintre ei...
Părerea unui bărbat în faţa unei femei... şi atât.

Read more...

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP