Dark clouds

joi, 28 ianuarie 2010



Am găsit undeva, pe un caiet, două poezii scrise de mine cândva, în timp, departe de unde sunt acum. Le-am recitit, sunt triste. Am găsit şi melodia potrivită...


Viaţa
Te naşti şi încă nu îţi ştii menirea...
Un fir de iarbă pe o pajişte întinsă,
O lacrimă în ploaie, curg şiroaie,
În nu vrei nimic, ţi-e bine.
Trec anii, tu rămâi acelaşi...
Un petec de lumină pe o floare,
Umbra copacului pe geam de dimineaţă,
Visezi ceva, dar încă nu poţi spune.
Te schimbi sau lumea te orbeşte...
Raze de soare pe lacul din pădure,
Pe cer trec norii în şiraguri,
Aşa nici anii tăi n-or să mai vină.
Ai obosit, începi să înţelegi iubirea...
Copacul fără frunze cu rădăcina roasă,
Soarele-apune după dealurile vremii,
S-a terminat şi încă nu i-ai dat un nume.
...e viaţa.

Nu ştiu
Totul a început atunci, ştiu bine.
Ştiu bine ce am vrut, dar ce-am lăsat?
Nu ştiu, nu cred că ştie nimeni.
Nu ştiu ce am, ce sunt cu-adevărat.
Adevărat este că lumea e aceeaşi.
Aceeaşi lume ca atunci, ştii bine
Că vine-o nouă zi în lumea asta,
O lume... fără ei şi fără mine.
Priviri şi lacrimi reci fără oprire,
Obraji îmbujoraţi de-atâta dor,
Nici amintirea n-o vei mai simţi în tine,
Echivalentul lui „m-am dus”, e „mor”.
Stârpesc de-acum vorbele rele,
Ce peste tot le-am auzit mereu.
Nu ştiu unde a fost greşeala,
Dar poate ştie Dumnezeu...
Atât am spus, atât e vorba...
Văd flori pe mine, s-au uscat.
Adio şi rămâi cu bine,
N-am pentru tine „bun rămas”...

Read more...

Între mine şi tine - discuţie

miercuri, 27 ianuarie 2010

- Hai să vedem viaţa cui e mai futută, a mea sau a ta?
- De ce te plângi mereu de viaţa ta?
- De ce mă plâng? Te-ai săturat să mă asculţi? Nu de aia îmi eşti prieten? Ţi-e greu? Renunţă.
- Nu-mi vorbi mie aşa, nenorocitule. Ţi-am fost alături mereu, jigodie nerecunoscătoare, te mai întrebi de ce nu mai e nimeni lângă tine... cu atitudinea asta îi cred şi eu, mă mir de ce mai sunt eu aici.
- Nu ştii? Vrei să-ţi spun eu?
- Da, spune-mi.
- Pentru că îmi eşti dator cu o viaţă, de aia eşti tu aici. Acum ai înţeles sau trebuie să-ţi amintesc din nou ce am făcut pentru tine atunci?
- Nu, nu e nevoie. Stai liniştit, mi-ai scos ochii de prea multe ori până acum...
- Atunci suntem chit, eu vreau viaţa ta pentru atunci şi tu o să plăteşti suportându-mă o viaţă. Mi se pare un târg convenabil pentru amândoi. Bine, mai mult pentru mine, trebuie să recunosc, dar am ştiut să negociez.
- Îmi mai aduc aminte uneori de ziua aia, chiar şi când nu faci tu asta pentru mine...
- Revino-ţi, numai noi doi ştim. Ţi-am zis şi atunci de ce a trebuit să mă laşi pe mine să mă ocup de toate, tu eşti prea slab.
- Merci din nou, nu mai conteneşti cu laude la adresa mea.
- Ţi-e frică?
- Mi-a fost, uneori încă îmi mai e, dar pe zi ce trece devin mai nepăsator. Nu-mi mai pasă, crezi că-i mai pasă cuiva?
- Mie nici atât, dacă nu erai prietenul meu m-ar fi durut undeva de tine. Ţi-am zis, doar că am zis că erai tânăr şi nu meritai asta.
- Să-ţi mulţumesc?
- Ar trebui s-o faci în fiecare zi, fără să-ţi reamintesc eu.
- Îngâmfat nenorocit ce eşti, te-aş omorî cu mâna mea, îţi jur că aş face-o.
- Tu?!? Să omori o altă fiinţă??? Mă faci să râd... Dacă ai strivi sub picior o gâză ai avea mustrări de conştiinţă toata viaţa. Tu eşti cum s-ar spune un copil, un adevărat copil al vieţii, pur şi nevinovat, cu un singur păcat.
- Am mai multe.
- Fii serios, nici pe ăla nu îl aveai, dacă nu te lăsai orbit de sentimente.
- Crezi?
- Sunt sigur, eşti cea mai raţională persoană pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Atunci cred că te-ai pierdut pentru o clipă şi ai văzut pe pielea ta ce înseamnă iraţionalul în viaţa unui om raţional, dezastru. Tu nu eşti făcut să gândeşti cu inima, pentru că nu îţi face bine.
- De ce tu crezi că eşti altfel?
- Eu? Eu, dragul meu, mă pot controla, ceea ce este cu mult peste ceea ce poţi tu. Dacă te-ai fi controlat nu ajungeai unde ai ajuns.
- Mda.
- Tăcerea ta îmi confirma că am dreptate, nu e nevoie să te aud spunând da. Te simt, eşti slab, uneori eşti slab şi patetic şi ridicol de mic, dar o să fac un bărbat din tine, într-un final. Este ambiţia mea personală.
- Eu n-am nevoie de nimic, nici de tine, nici de sfaturile tale lipsite de suflet şi nici de cuvintele tale dizgraţioase.
- Atunci ai avut...
- De ce dracu îmi aduci aminte mereu de atunci!?! Fii bărbat şi nu te mai folosi de slăbiciunea mea, eşti mârşav şi te folosesti de ce e mai josnic ca să calci pe mândria mea. M-ai călcat în picioare din ziua aia, nu te saturi niciodată?
- Ok. Hai, nu fi aşa sensibil, doar mă cunoşti pe mine, nu eşti tu cel care mi-a spus că nu am suflet? De ce te miră aşa felul cum sunt? Sunt direct şi spun lucrurilor pe nume, mult mai mult decât au făcut alţii pentru tine până acum.
- Mai vrei ceva de la mine? Trebuie să plec.
- Unde pleci?
- Acum trebuie să-ţi dau raportul şi unde plec? Plec unde am nevoie, plec oriunde.

Read more...

De ce scriu?

duminică, 24 ianuarie 2010

Abia se văd tastele prin întunericul ăsta nenorocit. Noroc că luminează monitorul. În cameră linişte, doar degetele mele pocnind tastele când mai încet, când mai repede...Uneori mă uit când tastez, alteori nu. Nu scriu mecanic, uneori greşesc şi îmi dau seama imediat. Nu încerc să scriu ceva anume, scriu, pur şi simplu, primul lucru care îmi vine în minte, uneori scriu ce gândesc în perspectivă, alteori scriu din imaginaţie şi, crede-ma, că am ceva imaginaţie. Uneori scriu din amintiri, alteori scriu pentru că sunt frustrat, uneori pentru că sunt trist sau fericit, alteori scriu. Pur şi simplu scriu.
Dacă uneori ce scriu nu are sens, nici măcar pentru mine, este pentru că nu mă ascult. Nu-mi ascult ideile, doar le înşir, una după alta, aleatoriu, şi încerc apoi să-mi dau seama ce am vrut să spun. Uneori este evident, alteori mă pierd în hăţişurile minţii mele complexe care uneori mă pune chiar şi pe mine în dificultate.
Am scris lucruri triste când eram fericit, am scris lucruri amuzante când eram trist, am scris adevăruri, am scris fantezii, vise, idei nemuritoare... Nu am citit niciodată tot ce am scris cap coadă, pentru că probabil n-aş avea răbdare. Uneori nu citesc nici măcar ce scriu, dau click şi închid pagina. Am scris, am şters, am scris din nou şi am şters la fel de repede, uneori sunt nehotărât, alteori atât de concentrat încât nici măcar un cutremur nu m-ar mişca de la calculator să-mi termin ideea. Alteori stau cu orele şi mă uit la fereastra aia în speranţa că mintea mea o să gândească ceva, nu vrea, pur şi simplu nu vrea, n-o forţez ca n-are rost, am scris de câteva ori aşa şi a ieşit un rahat. Nu sunt ideile mele, pur şi simplu nu mă reprezintă, nu sunt vorbele mele, nu sunt cuvinte scrise de mine, sunt rahaturi ce vin pentru că trebuie să vină şi asta e fals, aşa că nu accept ideea că scriu fiindcă trebuie să scriu, n-am nici o datorie faţă de nimeni şi nici nu am făcut din scrisul ăsta o meserie, aşa că puţin îmi pasă. N-am scris şi câteva luni ca mai apoi, într-o zi, să scriu continuu fără să mă mai opresc. De ce? Habar n-am. Ştiu doar că aşa funcţionez eu normal. Anormal ar fi pentru mine să fac asta în fiecare zi, mereu, mereu, să spun lucruri fără să le gândesc şi fără să îmi pese, doar pentru ca să fie acolo... N-o s-o fac.
Uneori sunt interesant, pentru unii cel puţin, alteori n-am niciun sens şi atunci presupun că cine totuşi citeşte o face în speranţa că e ceva... Dacă e, e, dacă nu, nu. Uneori citesc ce scriu alţii, nu ca să mă inspir, ci pur şi simplu din curiozitate, dar recunosc că sunt un egoist, rar citesc pe alţii, nu că n-ar merita, ci pentru că pur şi simplu sunt prea egoist cu timpul meu şi cu mine, mă vreau pe mine pentru mine.
Este la fel de întuneric acum ca atunci când am început să scriu şi mi-a luat aproximativ 5 minute, nu e mult, e puţin sau imposibil de greu.
Mi-am studiat scrisul. Am tendinţa ca la cuvântul lucru să mai pun un r la sfârşit. Nu ştiu de ce, probabil pentru că sunt defect. Sunt defect din mai multe privinţe, mi-a luat un an să mă obişnuiesc să zic mi-ar plăcea în loc de mi-ar place, dar sunt ambiţios, nu mă las, o s-o scot eu la capăt şi cu r-ul ăsta. În rest? Un om plin de defecte cu calităţi atât de ascunse încât îţi trebuie o răbdare infinit mai mare decât puterea mea de a enerva un om ca să le descoperi şi la sfârşit tot nu eşti sigur dacă a meritat.
E tot întuneric şi aud tot degetele mele pe taste... Noapte bună.

Read more...

... acolo ... şi ... aici ...

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

- Nu ştiu cum să încep. Nimeni nu e perfect, nici eu nu fac excepţie.
- ...
- De ce scriu aşa? Pentru că aşa am eu chef.
- ...
- Ce fac acum? Stau şi mă uit la monitor, din când în când mai tastez.
- ...
- Ce tastez? Nimic, nu se vede?
- ...
- Fac şi altceva? Ce?
- ...
- Aaaaa... să spun eu? Ascult  Guess who - Eu, tu şi restul...
- ...
- De ce? Iar de ce?
- ...
- Nu, îţi răspund de pe acum nu, nu vorbesc la telefon, nu e semnal.
- ...
- Dacă mă gândesc la ea? Normal. Mereu. Acum. Înainte şi după. Acum taci, am nevoie de un sfat.
- ...
- Ce sfat? Înainte sau înapoi? Cum adică înainte sau înapoi? Eu voiam un sfat nu întrebări peste întrebări, inutile şi retarde. S-a făcut un abur...
- ...
- Cum de ce? Sunt la bucătărie, nu ştiai?
- ...
- De ce? Iar mă întrebi asta? Mai încearcă o dată.
- ...
- Da, mi-e foame.
- ...
- Ce? Piure cu muşchi de porc.
- ...
- Da, ar fi bun un pahar de vin roşu, sunt de acord.
- ...
- Dacă ştiu să gătesc? Nu. Tot ce îmi fac de mancare e de foame, nu pentru că aş ştii să gătesc.
- ...
- De ce sunt singur? Nu sunt singur. Am un câine, o pisică... n-ai idee câtă ocupaţie îţi dau două animale.
- ...
- Mda, mă gândeam că o să mă întrebi şi de asta, am wireless.
- ...
- Da, şi la bucătărie am. De ce, nu trebuia?
- ...
- Dacă se pierde semnalul printre oale? Nu ştiu, se pare că nu. Mâţa asta şi-a băgat ghiarele în pantalonii mei şi se întinde. Ce perverse sunt pisicile, câinii sunt mai tonţi.
- ...
- Dacă aş face o comparaţie, femeile sunt ca pisicile şi câinii ca bărbaţii.
- ...
- De ce? Pentru că e comparaţia mea şi aşa vreau eu.
- ...
- Da, ştiu, sunt special şi am nevoi speciale. Tu măcar ai habar de ce vorbesc eu? Tu ai văzut câtă graţie e în mersul unei pisici prin faţa unui câine? Cu câtă ironie îi trece coada pe la bot? O să râzi, dar e adevărat. Câinii sunt mai prostănaci, nu gândesc pe moment, pisicile acţionează cu premeditare.
- ...
- Despre ce vorbim? Despre femei şi bărbaţi. M-aş da pe jazz dacă aş şti că-mi place... Muzică chill şi un pahar de vin, poftim gândire de viaţă. Mi-am pus o căciulă pe cap.
- ...
- Da.
- ...
- Nu, nu m-am uitat la niciun film gangsta, pur şi simplu îmi ţin mintea la căldurică, poate încep să mai gândesc şi eu.
- ...
- Hai că mă plictiseşti cu atâtea întrebări, spune ce vrei.
- ...
- Nimic? Bravo, nene. Eşti tâmpit, ştiai?
- ...
- Da.
- ...
- De ce naiba eu aflu mereu ultimul?
- ...
- Dormi dacă asta e tot.
- ...
- Da.
- ...
- Mie nu îmi place să zic pa.


7.29 pm... Aşa arată ceasul.


Read more...

Mândru că sunt român

miercuri, 20 ianuarie 2010




Am citit un comentariu şi de la asta a pornit tot.
Suntem români şi asta spune tot...
M-am săturat de rahatul asta. M-am săturat de români care îşi plâng soarta ca şi cum noi am fi ultima treaptă de pe scara umanităţii. Îţi e ruşine că eşti român? Nu mai fi. Îţi e ruşine de România? Du-te în altă ţară. Îţi e ruşine cu noi, ceilalţi români? Ignoră-ne. Suntem toţi în aceeaşi oală, buni, răi, drepţi, nedrepţi, corecţi şi incorecţi, hoţi, prosti,oameni culţi şi analfabeţi, toţi suntem în aceeaşi poveste, acelaşi autor. Dacă vrei să faci ceva, schimbă tot. Dacă vrei să fii corect, nu spune eu sunt cel mai bun, voi, restul, sunteţi nişte proşti. E absurd să-ţi renegi fraţii, surorile, sânge din sângele tău, pentru că la bază toţi ne tragem din acelaşi aluat.
M-am săturat de impasibilitatea asta în faţa valului de negativism ce ne înconjoară, m-am săturat de credulitatea asta în divinitate, de parcă Dumnezeu are puterea de a schimba oamenii şi, vezi doamne, n-o face ca să ne pedepsească pe noi. Proştii. Oamenii schimbă oameni, tu cel care spune că s-a săturat, trage aer în piept, linişteşte-te şi pune mâna şi schimbă ceva, dacă vrei, nu dacă poţi, a putea este cel mai relativ şi plin de mister lucru din lumea asta. Nimeni nu ştie ce poate până nu e pus în faţa problemei.
Te-ai născut român şi indiferent de ce vei face în viaţă, indiferent de ce decizii vei lua, indiferent dacă viaţa ta va fi una bună sau rea, indiferent dacă tu vei ajunge bine sau rău, realitatea, dragă prietene, e crudă pentru cineva aşa lipsit de caracter ca tine. Iartă-mă că îţi spun şi că îţi distrug un întreg sistem de valori şi principii ce zac adunate în tine... tot român vei muri. Gândeşte-te la asta când vorbeşti şi dacă crezi că n-ai nimic bun de spus, mai bine taci.

Nu sunt absurd, nu sunt naţionalist, sunt un om printre oameni... un român.

Read more...

Azi de dimineaţă

luni, 18 ianuarie 2010



Ninsese iar. Am deschis ochii şi mi s-a părut mie că e mai multă lumină ca de obicei, am dat draperiile la o parte şi ninsese. Primul gând care mi-a venit în minte a fost că nu m-am mai dat cu sania de ani buni, ani care încet încet se transformă într-un deceniu. Am îmbătrânit fir-ar să fie... Ce bine era copil, ce mă mai bucuram atunci de iarnă, de zăpadă, de tot... nu ca acum.
Nişte omuleţi tare trişti mai suntem când creştem. Mi-e dor de copilul ăla mic şi idiot căruia nu-i păsa că se udă în zăpada aia rece sau că o să răcească sau că o să se lovească când o să-şi rupă fundul pe sania aia tare. Şi ce distracţie mai era, ce mai urcam în sus şi în jos pe pârtie, aveam atâta energie... Acum trebuie să mă motivez ca să mă ridic din pat şi să mă duc la baie... atâta lene...
A nins, încă mai ninge... Oare o să reuşesc să mă dau şi eu cu sania anul ăsta? Sau o las pe anul viitor? Mai am timp, nu?

Read more...

Prăjitură răcoroasă cu mere şi frişcă

joi, 14 ianuarie 2010

Într-o seară am făcut o greşeală, am vrut să fac o prăjitură. Ţin să amintesc că a fost prima dată în viaţa mea când mi-au ajuns gândurile până aici, pentru mine bucătăria fiind, de obicei, o zonă de tranzit, unde nu stau mai mult decât câteva minute. Sub îndrumarea iubitei mele, am încercat să fac imposibilul, adică o prăjitură răcoroasă cu mere şi frişcă, aşa am auzit că i se spune.

Îndrumarea a fost sub forma unei lungi conversatii la telefon, timp în care bucătăria mi s-a părut atât de mică încât uneori mai plecam şi mai luam o pauză. Mi-a luat o oră şi jumătate. Daca e mult, pentru mine a fost foarte mult. Acum, când scriu postarea asta, sunt rupt de somn. Săptămâna asta a fost una specială, cred că am luat vreun virus cu gătitul ăsta. Alaltăieri am făcut o ciorbă rădăuţeană, tot pentru prima dată în viaţă mea, tot sub îndrumaţii telefonice. Concluzia: bărbaţii pot găti în condiţii extreme, adică având o femeie care să le „sufle” în urechi.

Era să uit, am făcut şi ciulama de pui, tot în aceleaşi condiţii. Cred că e destul pentru vârsta mea, aşa că m-am gândit să închei cu desertul ăsta cât mai sunt încă în glorie. Urmează nişte poze interzise minorilor, prăjituri dezbracate de caracter, pline de scorţişoară.

Vă rog să nu fiţi critici, gândiţi-vă că a fost prima dată. Acum, cât timp voi vă uitaţi la poze, eu o să mănânc o prăjitură. Poftă bună.









Read more...

Kiss the rain

sâmbătă, 9 ianuarie 2010





Picură uşor peste feţele noastre, picături reci şi pline de culoare. Mi-ai zâmbit, ţi-am zâmbit şi am zis că nimic nu mai contează, eram acolo împreună, pentru totdeauna.
Ţi-am spus vreodată ce văd la tine? Ţi-am spus vreodată ce văd în ochii tăi? Ţi-am spus vreodată de ce? Acum este momentul.

Pentru că te iubesc, pentru că nu mai e nimeni ca tine, pentru că tu eşti tot ce îmi doresc, pentru că tu eşti tot ce mi-am dorit şi habar nu aveam, pentru că la tine visam când eram copil şi voiam să fiu mare, pentru că tu mi-ai dat totul şi n-ai cerut în schimb nimic, pentru că mă iubeşti, pentru că mă vrei, pentru că vrei să-ţi împarţi viaţa cu mine, pentru că vrei să avem copii împreună, pentru că vorbim, pentru că mă asculţi, pentru că mă înţelegi, pentru că ai grijă de mine, pentru că mă primeşti în visele tale, pentru că cerul e mai albastru când îţi aud vocea şi pentru că o să trecem peste toate împreună, chiar dacă uneori eşti orgolioasă, chiar dacă uneori n-ai răbdare cu mine, chiar dacă uneori eşti ironică, îţi simt iubirea chiar şi atunci, iar tăcerea ta de după este echivalentul lui îmi pare rău pe care nu îl spui, dar ai vrea.

Tu ştii ce am eu, ştii ce îmi lipseşte, unde am goluri umple-le tu, unde am ceva greşit schimbă tu, dacă nu poţi face tu asta îndrumă-mă să o fac eu, împreună le vom face pe toate, împreună şi eu şi tu vom fi mai buni, fără să ne schimbăm, doar arătându-ne unul altuia ce e bine şi ce e rău.

Eu voi învăţa de la tine, tu vei învăţa de la mine şi va fi frumos... O viaţă împreună... pentru totdeauna.

Read more...

Another zi din „viata mea”

marți, 5 ianuarie 2010

Am ajuns acasă, locul de unde n-am plecat niciodată. Am nişte rădăcini adânci înfipte în parchetul ăsta maroniu deschis peste care calc desculţ toată ziua. Patul ăla care nu e mai niciodată făcut, cu aşternuturile alea aruncate aiurea, e lumea mea pe care o ştiu prea bine. Nu mi-am mai dezlipit ochii de la monitorul ăsta şi parcă au trecut ani, îmi las ochii zi şi noapte lipiţi de faţa mea pe care o văd mai des decât îmi doresc. Ţin handsfree-ul în ureche şi parcă pe zi ce trece îl simt cum ne unim, eu şi telefonul, o conexiune nedespărţită. Vorbesc la telefon şi atunci când dorm şi nu ştiu ce înseamnă să ţii telefonul închis. Sunt singur într-o casă care mă priveşte în fiecare zi cu ochi crescuţi din pereţii ei albi şi din tavanele ei pline de umbre, mă privesc ochi din fiecare mobilier, din fiecare picătură de praf ce mă înconjoară.

Şi nu sunt singur, n-am fost niciodată, am o voce care mă ţine treaz, am o voce care mă face fericit, am o voce a cărei lipsă îmi provoacă un gol imens, am o voce pe care o ador, o voce care îmi ţine Universul ăsta legat şi mi-l luminează.

Nicio muzică din lume inventată până acum de om sau de natură nu poate să-mi dea ce-mi dă vocea asta. E atât de departe şi totuşi în fiecare zi o simt atât de aproape, o simt cum se izbeşte de timpanele mele şi cum trece de ele în idei şi cuvinte pe care nu le-aş vrea pierdute pentru nimic în lume. Şi acum îmi lipseşte, nimic nu poate acoperi sunetul ei. Urăsc liniştea, liniştea îmi amestecă gândurile, liniştea scoate la suprafaţă tot ce e urât şi lipsit de viaţă. Mi-ai cutremurat Universul şi încă se mai aud ecourile, zi după zi după zi, ca un val uriaş care se izbeşte de mine mereu şi mereu.

Uită-te în ochii mei şi spune-mi ce vezi. Le vezi strălucirea? Vezi viaţa cum fierbe în mine şi cum clocoteşte? Îmi trec degetele prin barba deasă, nerasă de mult timp, îmi trec mâna prin părul aspru şi des şi mă uit la mine. Nu e narcisism, sunt eu, acolo, în faţa mea, subiect de studiu pentru privirea mea în căutarea tuturor lucrurilor nevăzute până acum.

Vreau să aud vocea, cuvinte, respiraţie şi viaţa.
Vreau să trăiesc, să trăim... mereu.

Read more...

E greu

duminică, 3 ianuarie 2010

E greu. N-a fost niciodată uşor, poate doar ni s-a părut. Da, e greu, dar nu imposibil. Ştiai asta, nu?
Nu e imposibil, nu va fi niciodată, chiar şi atunci când greu pare mult mai greu, chiar şi atunci nu va fi imposibil.
Spune-mi ce e imposibil? Imposibil e ca adevarat,imposibil e ca posibil decat ca vine de undeva de acolo din spate.Imposibil e copilul care sta totdeauna in ultima banca,retras ,fara sa vorbeasca cu nimeni,pe care tu faci tot posibilul sa-l aduci langa tine in primele banci.
Ti-e frica de imposibil?Pacat.Sa-ti fie frica atunci cand imposibilul va deveni posibil si nu vei mai gasi nimic imposibill de facut,atunci o sa fim tristi,si plati si lipsiti de culoare.
Sunt imposibil la fel cum tu esti imposibila ,la fel cum ei sunt imposibili si la fel cum fericirea pare imposibila...dar nu e.
Ai incredere in tine,ai incredere in mine,agata-te de orice,de fiecare fir de ata desfacut din bluza ta,agata-te de fiecare scama,de fiecare fir de par,urca pana acolo in locul in care imposibilul pare atat de mic si pe urma arunca-te asupra lui,zboara in picaj asemeni pasarilor si lipeste-l la pamant.Imposibilul e atat de mic cand tu esti atat de mare....e greu,dar nu e imposibil.Fericirea de a avea un imposibil posibil de cucerit,ambitia de a face din greu usor si de a trece cu bine peste toate,zambetul pe care ti-l regasesti pe fata ta stralucind a mandrie...nimic nu e imposibil...nu ma crezi?incearca imposibilul,gusta din el usor asa cum gusti dintr-o inghetata cu vanilie si capsuni,savureaza-i gustul dar nu uita ca e rece.....imposibilul este posibil,impreuna,va fi.....usor

Read more...

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP