Eminescu si Veronica Micle in scrisori

duminică, 28 martie 2010



















Ieri am dat fără să vreau peste câteva scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle. Fan înfocat al scrisorilor cum sunt, fan al scrisului în general, găsesc fascinant modul în care oamenii îşi exprimă sentimentele în scris, un mod boem şi plin de romantism în care numai imaginaţia şi forţa sentimenelor trăite sunt limita cuvintelor tale. Asemeni lui Eminescu, fiecare dintre noi ştie, dacă a scris vreodată în viaţa lui o scrisoare, că sunt momente în care pur şi simplu te laşi purtat de frenezie şi aşterni pe hârtie frumuseţea sentimentelor tale.
Scrisorile, în concepţia mea reprezintă o exprimare a intimităţii între două persoane care se iubesc sau, uzual, mai sunt şi mod de comunicare.
Le-am citit şi mi-au plăcut foarte mult.

Draga mea Veronicã,


Ca eu sã nu-ti scriu e de înteles. Bolnav, neputând dormi noptile si cu toate astea trebuind sã scriu zilnic, nu am nici dispozitie de a-ti scrie tie, cãreia as vrea sã-i scriu închinãciuni, nu vorbe simple.Dar tu care ai timp si nu esti bolnavã sã nu-mi scrii e mai putin explicabil. Tu trebuie sã fii îngãduitoare cu mine, mai îngãduitoare decât cu oricine altul, pentru cã eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociti din lume.Si tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grãitor de adevãr, multi mã urãsc si nimeni nu mã iubeste afarã de tine. Si poate nici tu nu m-ai fi iubit câtusi de putin, dacã nu era acest lucru extraordinar în viata mea care e totodatã o extraordinarã nenorocire. Cãci e bine ca omul sã fie tratabil, maniabil, sã se adapteze cu împrejurãrile si sã prinzã din sbor putinul noroc care îl dã o viaþã scurtã si chinuitã, si eu nu am fãcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încã si pe tine în cercul meu fatal, te-am fãcut pãrtasã urei cu care oamenii mã onoreazã pe mine. Cãci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mã onoreazã ura lor si nici nu mã pot închipui altfel decât urât de ei.Dar tu pentru aceasta nu trebuie sã mã bãnuiesti, tu rãmâi cum ai fost si scrie-mi. Tendinta mea constantã va fi de a-mi împlini fãgãduintele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodatã.Sunt atât de trist si e atât de desartã viata mea de bucurii,încât numai scrisorile de la tine mã mai bucurã. A le suspenda sau a rãri scrisorile tale m-ar durea chiar dacã n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sãrut.
(1880 Februar)


P.S: Nu confirm veridicitatea şi autenticitatea în totalitate, dar le pot lua ca atare.

Read more...

Mereu înainte

luni, 22 martie 2010

Te-ai încălţat, te-ai uitat în oglindă şi ai ieşit pe uşă. Ţi-ai privit chipul în oglindă, ţi-ai admirat cearcănele, ochii roşii din cauza unui somn nedormit, buzele uscate şi obrajii palizi, iar peste toate astea, părul răvăşit, încâlcit şi presărat cu câteva fire de păr albe, pe care le ascunzi cu ruşine sub alte fire de păr care încă te mai fac tânăr.
Te vedeai aşa acum câţiva ani? Îi priveai pe alţii şi te gândeai că ţie nu ţi se va întâmpla aşa, nu?
Prima dată când ţi-ai dat seama cât de mult te-ai înşelat ai avut o depresie care te-a ţinut câteva luni. Îţi era ruşine cu tine şi nu reuşeai să pricepi ce ai făcut greşit.
N-ai greşit cu nimic, eu ţi-o spun acum, într-un minut, ţie ţi-au trebuit zile şi nopţi...
Îţi mai aduci aminte de nopţile nedormite? Acum dacă nu dormi una eşti terminat o săptămână. Dar de câte lucruri făceai atunci? Acum mai faci atâtea?
Undeva, pe drum, ne pierdem. Şi pierderea asta o numim schimbare, dar ne-a întrebat cineva dacă vrem să ne schimbăm?
Totul merge dupa un plan, numai că noi suntem ultimii care aflăm de el? De ce? Pentru că ne depăşeşte.
Viaţa ne depăşeşte, lăsându-ne o urmă a ei, pe care să mergem până la capăt. 

Trăieşte-ţi viaţa, împlineşte-ţi visele şi fii fericit.

Oare nu e o minciună? Ne-a spus cineva că pentru a face asta trebuie să ne depăşim condiţia? Nu. De ce? Pentru că toate astea sunt nişte fantezii, n-o spun eu, o spune cel mai optimist om din lume.
Viaţa e o umbră, un vânt de vară care te răcoreşte în căldura verii, însă acelaşi vânt este cel care îţi îngheaţă inima în iarna vieţii pe care o numim disperare.
Unde este soarele atunci? Ştie cineva?
Ai ieşit pe uşa, te-a orbit reflecţia soarelui în geamul din faţa ta şi ştii de ce? Pentru că noi nu ne mai uităm în sus, capete grele, pline de gânduri care ne apasă, privim în jos în pământul care într-un final o să ne înghită şi o să ne sufoce. De ce? De ce dacă visele noastre sunt acolo sus printre nori?
Când te-ai uitat ultima dată la soare şi i-ai lăsat frumuseţea să te orbească? Când te-ai întins ultima dată în iarbă şi ai privit o gâză cum se chinuie mai mult decât tine? Şi tu te plângi? Tu care ai lumea la picioare?
Zâmbeşte... ăsta nu e adevărul, nici măcar nu ştiu dacă am vrut să spun ceva, tu ai plecat oricum, eu încă sunt aici...

Read more...

Un A pe un ciob de hârtie

miercuri, 17 martie 2010


Am pus un A pe un ciob de hârtie şi i-am dat drumu pe râu. Pentru o vreme am putut să-l urmăresc cu privirea, dar după câteva rătăciri ale ochilor mei l-am pierdut. În zadar am tot străpuns şiroaiele spumegătoare ale râului, nu zăream nicio strălucire, nu simţeam nimic. Stăteam acolo pe piatra aia albă şi rece şi simţeam aerul rece cum îmi brăzda faţa, îmi biciuia privirea, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Simţeam fiecare fir de păr al bărbii cum îngheaţă şi cum se transformă în ţurţuri mici şi reci. Îngheţam, centimetru cu centimetru, simţeam cum îmi îngheaţă şi inima, simţeam plămânii în mine cum cedează unei respiraţii sacadate, îi simţeam cum urlă asurzitor asemenea unui peron de gară suprasolicitat.
Mă cuprindea o disperare neagră şi nu reuşeam să fac nimic. Gândurile zburau ciocnindu-se de alte gânduri, un haos controlat doar de limitele mele de a mai suporta durerea de cap ce mă chinuia şi mă călca în picioare. Oare lacrimile alea erau ale mele sau erau ale oricui? Mi-am băgat mâinile în buzunarele blugilor şi m-am ridicat în picioare. Eram aşa amorţit şi lipsit de coerenţă în mişcări şi în gânduri încât m-am speriat de propria umbră aruncată pe jos, în noroiul îngheţat bocnă. O priveam de acolo de sus, din palatul gândurilor, cu privirea înceţoşată şi încercam să-i disting forma contorsionată.
Aşa eram eu? O răbufnire a naturii într-un nor  de ceaţă scapată pe jos de soare. Eram urât, nişte forme monstruoase pline de întuneric, reci, coborâte parcă dintr-un infern întors pe dos. Mi-au dat lacrimile, îmi era ruşine de propria-mi fiinţă, aşa strâmbă şi nenorocită, aşa seacă şi lipsită de culoare. Am încercat să o ridic de jos şi când eram gata să o apuc a dispărut aşa cum dispăruse şi răsăritul.
Toate fug de mine mi-am zis, şi resemnat m-am aşezat pe piatră la loc. Oare fug ele sau le alung eu? Piatra se răcise şi mai tare, uitată de mine devenise parcă şi mai albă. Mă lipisem de ea şi parcă nu mă mai lasă să plec, ţintuit într-o lume rece şi moartă. Căzusem în uitare, lipsit de viaţă, închisesem în mine o inimă rece, ale cărei bătăi deveniseră o amintire ştearsă.
Speriat şi singur, priveam răul cum se scurge, îmi treceau prin faţă povestile lui şi treceau aşa repede cum treceau şi zilele mele. Am urlat la el să tacă şi să se oprească, dar nu m-a auzit. Se asculta pe el însuşi, fără să mai asculte de alţii.
Am auzit paşi, îi auzeam când mai repede, când mai încet. Sărise peste părâiaşul de lângă nucul cel bătrân, i-am auzit foşnetul hainelor agăţându-se de rugii cei uscaţi din spatele meu. Îmi era frică să mă uit înapoi, dacă nu era cine voiam eu să fie? Am simţit o mână uşoară şi caldă pe umăr... Iubitule, zise vocea, şi am expirat uşurat. Era ea.
M-am întors şi i-am sărutat mâna, buzele mi s-au lipit de ea şi mi-am ridicat ochii spre ea, plânsese.
Iubitule, spuse respirând sacadat, te iubesc. Am început să plâng, nu o meritam, îmi dăduse atâtea şanse şi eu le irosisem pe toate... mai voiam una.
M-am aruncat în genunchi, în faţa ei, şi am prins-o de mijloc. Am luat-o în brate şi i-am simţit mâna cum îmi mângâia creştetul. Mi-am lipit faţa de pântecele ei şi am izbucnit într-un plâns disperat. Mă iubea aşa de tare, îi simţeam dragostea cum se coboară asupra mea, prin degetele ei. Nu auzeam nimic altceva decât vocea ei, un far de speranţă într-o mare de deznădejde. Te iubesc, i-am spus şi eu printre sughiţuri, te ador, dragostea mea, şi m-am trezit ţinând-o strâns, într-o încleştare plină de dorinţă.
Îi sărutam pântecele, leagănul naşterii rodului iubirii noastre, purta copilul nostru, simbol al destinului nostru sufocat. Îi simţeam bătăile inimii, aşteptasem o viaţă pentru clipa asta. M-am ridicat în braţe şi am sărutat-o, era la fel de dulce ca în prima zi, aceeaşi privire care trecea prin tine şi te încălzea.
Ce aş fi fără tine? şi am strâns-o în braţe. Mirosea aşa bine, m-a luat de mână, zicându-mi:
Fetiţa noastră are nevoie de un tată, iar eu de un soţ, nu te voi ierta niciodată, dar te iubesc.
Şi am rămas fără aer, mut, lipsit de cuvinte, îmbâcsit într-un aer de vină de care nu voi scăpa niciodată...


Am iubit o femeie, o iubesc şi nicio altă femeie în viaţa asta sau viitoare nu se va mai bucura de dragostea mea, în afară de tine. Sunt al tău, trup şi suflet, într-o poveste fără început şi fără sfârşit pe care nu o vreau terminată niciodată. Nu-ţi promit că eu voi face să fie bine, nu-ţi promit că eu o să mă schimb, îţi promit că noi nu vom mai trece niciodată prin ce am trecut şi îţi promit că noi ne-am schimbat deja. Vreau să fiu soţul tău, tată pentru copiii noştri, vreau să-ţi fiu prieten, vreau să-ţi fiu alături în visele tale şi vreau să ne îndeplinim visele împreună. Visul meu eşti TU.
Te iubesc, dragostea mea, şi postarea asta şi cele ce vor urma sunt pentru tine.

Alin, azi, când gândul mi-a fost numai la tine... Ionela

Read more...

Gesturi de iubire

miercuri, 10 martie 2010

Iubirea este un mister doar pentru neinitiati?Sau este un mister pentru fiecare dintre noi in parte?
Daca iubirea este frumoasa, atunci de ce suferim pentru ea?De ce nu e un perpeetuum mobile ,o bila pe care o arunci de pe varful unui munte si care sa nu se opreasca pana la mare? A iubi este la fel de natural ca a respira si totusi de ce nu e la fel de usor?
Iubirea este pansament,tine de foame, de sete,tine de cald, te face sa uiti de durere,de necazuri, te calmeaza, te face sa ai incredere in tine,in oameni.Iubirea te inalta, iubirea iti da aripi, face din imposibil posibil, te cucereste si te lasa pustiit de ganduri negre, iti aduce somnul pe gene, o mangaiere calda,o imbratisare, un sarut, o inima calda in aceeasi bataia cu a ta.
Negresit, iubirea este baza vietii, fara de care nici eu si nici tu,n-am fi aici si n-am putea sa ducem mai departe acest mister,ce e iubirea totusi?
Eu i-am gasit o multime de nume,ii mai caut inca,dar daca ceva e sigur, asa e faptul ca ma bucur de ea in fiecare zi.
Adorm noaptea cu ea in gand, o visez, ma trezesc cu ea pe buze, mi-e dor de ea cand e departe de mine, ii vorbesc toata ziua si imi vorbeste.O simt in inima mea,o simt in jurul meu, ii simt caldura mereu.
Am cunoscut iubirea pentru ca recunosc,am avut noroc.Mi-a aparut fara sa vreau intr-o perioada a vietii mele in care probabil ma minteam pe mine si pe altii, o perioada a negarii si a indeciziei, care a facut sa sufere multa lume,dar in special o raza de soare ce a coborat pe mine si mi-a aratat calea spre lumina.
Daca nu ai un inger,bucura-te cand Dumnezeu ti-l da, pretuieste-i prezenta in viata ta, arata in fiecare zi ca il meriti.

Tu Ionela, esti ingerul meu si vreau sa iti multumesc ca existi.Azi mai mult ca ieri si maine mai mult ca niciodata.
Mi-ai dat tot ce aveai si n-ai cerut in schimb decat iubire,loialitate si respect.Daca nu ti-am oferit pana acum tot ce ai cerut te rog sa-l lasi pe pacatosul din mine sa-si rascumpere inzecit greseala.
Nu-ti spun ca te iubesc, vreau sa te fac sa simti asta in fiecare zi, nu-ti promit ca iti voi fi loial, vreau sa mor daca n-o sa mai fiu vreodata si n-o sa pretind ca o sa te respect, o sa te urc pe un piedestal si o sa te ador ca pe o zeita.

Cand vorbele isi vor fi incetat de mult sa-si spuna vorba,faptele or sa vorbeasca in locul lor.
Si cand nimic n-o sa mai aibe sens,iubirea mea pentru tine o sa fie mereu aceeasi.




P.S: am vrut sa-ti scriu ca te iubesc pe luna,dar ar fi trebuit sa astepti noaptea sa vezi,asa ca iti scriu aici ca sa poti vedea mereu.

Te iubesc......Alin

Read more...

Stau

luni, 8 martie 2010

S-au rupt in patru zari,patru feluri in care priveam lumea.Prezentul,viitorul,trecutul si cosmarul.L-am rupt bucatica cu bucativa si am lasat geamul jos la masina si le-am dat drumul pe un camp gol si sec,durerea.Vedeam mai bine inainte sau vad mai bine acum?Vad clar ,uneori culori,sau alb-negru,nu mai are nici o importanta.E aceeasi poza veche si roasa de timp ,peste care s-au usurat vremurile .
Te doare undeva daca e bine sau nu asa,iti pasa doar daca rezultatul e acelasi.Poti sa ma contrazici?
Am vazut o fetita mica,intr-o rochita coloratamcocheta si vioaie,cu parul carliontat si cu un zambet de facea gelos si soarele,am vazut-o cum se lupta cu iarba deasa si inalta din spatele casei,am vazut-o cum il chema la ea pe cutu ala mic si alb,pufos ca un pufulete dospit,care se chinuia si mai tare ca ea sa iasa din hatisul acela verde.Mirosea a primavara si mirosea a viata.
Priveam din varful copacului,de acolo de sus,ma uitam in jos ca peste o harta necunoscuta pe care ma straduiam sa o descifrez.
Am coborat pe scara fara sa ma uit in jos,,imi era teama ca nu cumva harta sa dispara de sub picioarele mele,ca nu cumva in loc de iarba aia deasa sa gasesc iar mizerie si namol.
Ma uitam in sus la coroana care se departa de mine,coroana care ma protejase atatia ani,care-mi fusese casa si masa,mama si tata,frate si sora,iubit si iubita,imi curgeau lacrimi  pe obraji si sughitam exagerat de mult,plangeam din ce in ce mai tare si simteam nodul din gat cum creste si cum ma sufoca.Nu pierdeam nimic,castigam.De ce plangeam?De ce se rostogoleau bobitele alea mari si calde,sarate si pline de durere pe fata mea?De ce izvorau cu atata repeziciune,de ce nu mai vedeam coroana?De ce-mi parea rau ca las acasa daca nu-mi parea rau.Inconstient si lipsit de vlaga,am alunecat ultimele doua trepte si m-am lasat pe spate in iarba.
Treceau pe langa mine armate minuscule de furnici si gandacei colorati,al caror teritoriu il invadasem,si le promisesem ca o sa trec nevazut prin lumea lor mica si colorata.
Am vrut sa ma ridic,dar norul in forma de iepuras ma hipnotizase,ii urmaream miscarea usor grabita,de ce fugea si el de mine?de ce fug toate?de ce fug toti?
M-am ridicat ,fetita cea mica disparuse,doar latratul subtire si intotocheat al catelusului se auzea de undeva din fata casei.M-am grabit sa ma duc acolo,ma simteam pierdut si singur,nu mai aveam coerenta in miscari si eram lipsit de idei.Am trecut pe langa o tufa mare cu trandafiri albi,am rupt unul involuntar,parca impins de o forta nevazuta,o voce in capul meu imi spunea,ia o floare,rupe-o cu grija si curata-i tulpina de spini,nu vrei ca dragostea ta sa raneasca pe cineva,si n-am facut-o.
Am ajuns in fata,pe trepte fetita cea mica nu mai era mica,crescuse acum si era frumoasa de nu-ti puteai lua ochii de la ea,catelusul nu mai era catelus,era un caine mare si incepuse sa ma maraie,isi proteja ingerasul.Ea mi-a zambit si m-a invitat sa ma asez langa ea,eram cucerit,ochii ei,buzele alea care rosteau cuvintele ca nimeni alta.Mirosea a levantica,un parfum imbatator si lipsit de prejudecati.
Eu sunt .....aici,i-am rostit si i-am intins trandafirul.L-a luat si m-a sarutat pe obraz.
O priveam cum se uita la el si la mine,cu ochii ei calzi ,aproape ma topea.
Avea o rochita alba,incinsa la brau cu un snurulet mic,iar  in piept avea o margareta.Parul ii atarna usor peste umeri goi si fini ca pielea unui bebelus,Aveau o culoare alba ca laptele ,am sarutat-o ,era asa dulce.
M-am uitat in jos si am vazut picaturi de sange care ii patau rochita,un rosu aprins si curat.Se intepase in floarea mea,iar din palma i se scurgeau usor picaturi de viata.Mi-am adus aminte de vocea mea,n-am rupt spinii,am ranit-o cu dragostea mea.Am inceput sa plang din nou.Plangeam cu un motiv,plangeam pentru o dragoste ce isi merita existenta.
M-a asezat cu capul in poala ei si a inceput sa ma mangaie usor pe cap in timp ce imi soptea,te iubesc piticule,totul o sa fie bine,nu mai plange.Si m-a sarutat iar pe obraz,era asa calda sarutarea ei,un val de moleseala mi-a cuprins tot corpul si capul l-am simtit mai greu pe rochita ei matasoasa.Simteam cum ma cuprinde un somn adanc si cum nu ma mai pot impotrivi,doar vocea ce imi soptea mereu si mereu,linisteste-te iubitule,sunt aici langa tine.......difuza,diafana......incet in ceata se afunda,in linistea care ma amutise......o sa fie bine....stiu si eu,stii si tu......si e de ajuns sa fie......iubirea e un ou de catifea,stralucitor si moale....am adormit iubito,dar inima inca bate....doar pentru tine.......asa e dragostea,simt si eu acum,o vad,te vad si pe tine,chiar si asa cu ochii inchisi,pentru totdeauna.......

Read more...

Am picat la examen

Am picat la examen. Am picat la examenul numit femeie. Începusem să cred că înţeleg ceva, dar e greu. E atât de greu să te concentrezi. Dacă în viaţă înveţi din greşeli, atunci eu sunt un maestru. Am greşit mult. Căutam atât de mult să înţeleg lucruri imposibile, cum ar fi iubirea, cum ar fi sentimentele, cum ar fi greşeala, cum ar fi dorul, dar sentimentele nu pot fi înţelese şi durerile astea de cap nu-mi mai dau pace. Cum te întorci acolo unde era frumos şi bine? Cum ajungi în Rai din Purgatoriu? Pe unde să o iei? Sunt în faţa ta infinite drumuri pe care le poţi alege, dar unde e drumul tău?
E frig şi e intuneric in sala asta de asteptare numita tinerete.Vreau sa fiu batran,sa-mi numar zilele si sa le pretuiesc cu adevarat,vreau sa stau pe un fotoliu pe o terasa micuta,la umbra unor duzi,cu iubirea vietii mele alaturi si cu un pahar de limonada facuta in casa cu bucati mari de lamaie si soc.Vreau sa stau acolo intr-o zi de vara si sa privesc cu ea asfintitul si sa ne aducem aminte de viata noastra.Vreau sa tin in poala un album cu fotografii si sa-mi vad viata in filele lui.Vreau sa o tin de mana pe ea,sa-i simt caldura si sangele biciuind pielea,vreau sa-i simt pulsul,bataile inimii care mi-au stat alaturi la bine si la greu.O sa fiu fericit,daca va fi asa.
Imi vad batranetea ca pe o izbavire.
Dar am picat la examen,am pierdut intelesul cuvintelor,siruri intregi mi s-au perindat prin fata si eu le-am privit in gol,fara sa inteleg nimic.N-am raspuns la nimic.Aveam.Le-am pierdut pe undeva si nu le mai gasesc.
Oare asa a fost sa fie?De obicei viata are ritmul ei,suferi,gusti fericirea,inveti ce inseamna suferinta si abia apoi primesti fericirea cu adevarat.Sa fie o regula general valabila?Sa fie asta speranta mea?

Read more...

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP