De multe ori Piticul îşi spunea povestea singur, fără ajutor, aşa cum un bunic le spune nepoţilor la ceas de seară ultimele cuvinte înainte să adoarmă, poveşti fără de care visele micuţilor n-ar mai fi aşa de frumoase, iar zâmbetele lor din somn n-ar mai fermeca atâta privire.
Povestea acestui Pitic începe aşa cum încep toate, însa dacă e ceva ce o deosebeşte de celelelate, asta nu e povestea în sine, ci faptul că este povestea mea şi a ta.
A fost odată ca niciodată un pitic. Pitici or fi mulţi în lumea asta, dar ca piticul ăsta sigur nu mai e niciunul. Era un Pitic mic şi frumos de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Avea nişte ochi calzi care te linişteau doar când îi priveai şi o voce ce-ţi liniştea gândurile mai tare decât orice lucru pe lumea asta.
Şi într-o zi, Piticul ăsta se întâlneşte cu o Pitică, undeva hăt departe pe dealurile www-ului, undeva la ceas de seară, pe nişte poteci numite Netlog, prin părţile acelea pe unde umblă multă lume, dar nu ştiu cum se făcu că atunci nu erau decât ei doi. Şi cum la început nu se ştie de a fost oul sau găina, aşa nici în povestea noastră nu se ştie cine a deschis primul guriţa, Piticul sau Pitica... Cert este că s-a aprins ceva şi anume scânteia dintre ei.
Şi fu o scânteie aşa de puternică că nici în ziua de azi nu s-a stins, e încă puternică, ba chiar mai puternică decât a fost atunci.
Piticului îi căzu cu tronc Pitica, mai mult decât atât, în sinea lui începu a se naşte un gând cum că nu mai e alta mai mândră ca Pitica şi că trebuie neaparat să fie a lui, iar de nu el va muri.
Pitica, nu era nici ea nesimţitoare. Îl cam plăcea pe Pititul nostru numai că nu avea curaj să îi spună. Şi treceau zilele, săptămânile lunile. Piticii creşteau şi ei şi aşa şi dragostea din sufletele lor. În fiecare zi se mai aşternea un strat şi încă un strat până când dragostea lor se făcu un munte peste care nu mai puteai trece cu privirea.
Au trecut peste multe piticii nostrii, au trecut peste greutăţi ce altora nu le e dat să trăiască într-o viaţă întreagă, lor le-a fost dat în mai puţin să trăiască mai mult, aşa totul năvală, una peste alta. Însă nori negri se adunau peste ei...
Frumoasă era Pitica noastră. Frumoasă ca luna de pe cer, ba mai mult, căci Piticul nu avea ochi decât pentru ea. Avea nişte ochi plini de bunătate ce îl cucereau pe Pitic de la prima privire şi o voce ce te făcea să pluteşti.
Şi toate păreau perfecte, că doar e poveste, numai Piticul nu era. Nu stăm să enumerăm acum ce îi lipsea Piticului nostru, însă e clar că undeva a luat-o pe drumuri greşite. I-a lipsit curajul şi n-a fost în stare să ia unele decizii pe parcurs care ar fi făcut ca viaţa lor să fie altfel. Pitica suferea, Piticul nu se gândea la asta şi atunci, când şi-a dat seama, răul fusese deja făcut.
Într-o zi Piticul pleca la vânătoare, prin păduri adânci şi dese, unde căuta să găsească Negăsitul şi voia să se întoarcă cu Neîntorsul. Pitica, rămasă singură, undeva în căsuţa lor din miezul pădurii, fu răpită de doi balauri grozavi ce sălăşluiau în apropierea lor, Neîncrederea şi Dezamăgirea, care o luară şi o închiseră în castelul lor, undeva, departe, pe un vârf de munte, unde nici păsările nu se avântau.
Când se întoarse Piticul acasă îl cuprinse disperarea, pierduse cel mai de preţ nestemat al vieţii lui, pentru o clipă fusese sărăcit de fericire şi speranţă.
Auzind el unde şi ce se întâmplase cu Pitica lui, porni negreşit să o recucerească. Luă cu el şi doi prieteni de încredere, Răbdarea şi Perseverenţa, şi plecă .
Merse el ce merse cale lungă, ce mai lungă se făcea pe zi ce trecea, şi atunci, când simţea că nu mai poate, auzea ca prin vis glasul Piticei lui, îi simţea dorinţa cum îl cheamă şi parcă îl umplea de energie şi se ridică şi se înalţă în înaltul cerului şi zbura peste munţi şi păduri, ape întinse fără de sfârşit şi mai trecea drumul.
Pe drum, îl încercau multe gânduri, ştia că fusese numai vina lui şi ştia că dacă ar putea ar da timpul înapoi să nu mai fie aşa, dar nu putea. Putea doar să se schimbe pe el şi să ţină neschimbată dragostea pe care i-o purta Piticei.
După luni de mers prin întuneric, hrănindu-se doar cu raze de soare ce treceau prin calea lui ca vântul, după ce singurul lucru care îl ghida era iubirea ei, ajunse în faţa unui zid înalt de parcă cerul se sprijinea pe dânsul, iar unde te uitai în sus parca te luau ameţelile imediat şi cădeai la pământ ca secerat.
Nu era vreme de stat, vocea Piticei se auzea clar de după acele ziduri şi inima îi zdrobea pieptul, bătea aşa de tare, gata să iasă afară şi să sară ea zidul.
Dorul îl chinuia amarnic pe Piticul nostru, un dor ce nu mai simţise în viaţa lui, un dor ce îl secera aşa cum seceră ţăranii spicele la sfârşitul verii, fără milă. Şi începu Piticul nostru să se caţere spre vârful zidului, din ce în ce mai avântat, smulgând cărămizile de care apuca şi aruncându-le jos, iar cu cât zbura mai mult cărămida în aer cu atât Piticul era nădăjduit că urca mai mult.
Pitica, pare-mi-se, că îi simţise prezenţa, pentru că începu să-l ghideze spre locul unde zidul era mai mic, însă doar pentru o clipă, să nu se prindă balaurii cei mari şi fioroşi că el, Piticul, se afla acolo s-o salveze. Şi urcă Piticul şi unde credeai că a ajuns la capătul drumului, balaurii scuipau zid de flăcări, iar Piticul cădea în hăul acela până jos. Se ridica, se scutura de colb şi urca din nou. Şi iară balaurii scuipau flăcări. Şi făcu Piticul asta zile la rând, nopţi la rând, iar zilele se făcură săptămâni şi săptămânile luni. Uneori era mai greu, alteori mai uşor, uneori durea mai tare căzătura, alteori nu. Spera Piticul nostru că îşi va regăsi iubirea, că îi va săruta buzele roşii şi fierbinţi şi că o va strânge în brate, la pieptul lui şi n-o va mai părăsi niciodată şi niciodată nu va mai fi singură Pitica noastră.
Trecerea timpului l-a schimbat pe Pitic, iubea mai tare, simţea mai tare, dorul îl chinuia mai tare, undeva din spatele zidului pitica simţea la fel... De ar putea iubirea lor să spargă zidul acela, de ar găsi piticul o cale să omoare bestiile alea care nu îi dădeau drumu Piticei lui iubite...
Povestea continuă, sfârşitul e departe să se fi născut, pentru că pentru dragoste nu există sfârşit, dragostea nu moare niciodată, doar renaşte sub alte forme. Piticul nu va renunţa niciodată la Pitica lui şi probabil niciodată balaurii ăia mari şi răi nu vor dispărea, dar în niciun caz Pitica nu îi va mai înfrunta singură. Şi unde simte un om mai mare nevoie de cineva decât atunci când cade în pragul disperării, atunci când nu mai găseşti nicio soluţie şi rezolvările îşi pierd forma şi culoarea.
A fost odată un Pitic care iubea o Pitică, încă o mai iubeşte şi în mod sigur o va iubi pentru totdeauna, pentru că dragostea a doi pitici este nemuritoare, pentru că piticii sunt ca nimeni alţii şi nimeni şi nimic nu poate şterge ce dragostea a scris, iar poemele de iubire nu se memorează cu mintea, ci cu inima.
A fost un basm, încă este... mai sunt pagini goale nescrise, mai sunt cuvinte nespuse... Poveştile nu se scriu singure, se scriu în doi, nu-i aşa, iubirea mea? :)
Azi, la o oră la care nu trebuia să fac asta,
în podul unei case care nu e a mea,
cu gândul la tine.
Asta e povestea mea pentru tine
sau mai bine spus... Te iubesc, Ionela.
Read more...
