Dintr-o dată

duminică, 30 mai 2010

Dintr-o dată nimic nu mai e la fel şi nimic nu mai e cum a fost, n-o să mai fie niciodată şi nici nu îmi doresc să fie.
Dintr-o dată văd totul cu alţi ochi şi culorile îmi par mai vii şi ploaia îmi pare mai rece şi soarele arde mai tare.
Dintr-o dată mă simt mai fericit şi fericirea o simt ieşind ca aburul din mine şi tremur şi fiori reci urcă şi coboară pe şira spinării, ca pe o autostradă a simţurilor.
Dintr-o dată nu-mi mai trebuie nimic şi tot ce căutam înainte dispare fad în nori de uitare peste care se depun straturi, straturi uitarea. Am uitat de ce, cum şi când, am uitat de unde şi încotro, am uitat pentru cât timp şi tot ce ştiam vreodată s-a năruit într-o mare de nisip purtat în larg de vise.
Dintr-o dată mi-e glasul mai calm, vorba mai dulce, inima mai caldă şi peste toate astea sunt acelaşi eu.

Nu mai ştiu nimic, dar ştiu că dintr-o dată mi-ai făcut lumea praf, mi-ai pus ordine în gânduri, mi-ai descoperit sentimente noi, m-ai zăpăcit şi ordonat deopotrivă, ai făcut din nimic totul şi din tot absolut. Eşti femeie, iubită, amantă, prietenă, înger şi demon, soare şi nori, eşti  ploaie, eşti umbră tăiată în piatră, eşti elementul vital al existenţei mele, eşti lacrimă şi zâmbet, un punct pe o coală de hârtie, dar ce ar fi coala fără acel punct? Doar o altă coală...

Dintr-o dată nu mai ştiu cine sunt, dar mă uit în ochii tăi şi mă văd aşa cum nu m-am văzut niciodată: perfect. Şi sparg toate pozele cu mine şi păstrez numai una: ochii tăi...
Am mers pe o mare ca o pajişte de corali şi ţi-am adunat steluţe mici şi strălucitoare şi ţi le-am prins în păr şi n-am mai putut să te privesc, te-am sărutat cu ochii închişi şi te-am văzut mai bine ca niciodată. Nu ştiu cine sunt, sunt vânt, furtună, sunt un fir de nisip pe o picatură de apă, dar când sunt cu tine toate au sens.

La mulţi ani,  iubito. La mulţi ani şi nu lăsa anii să te schimbe, nu lăsa oamenii să îţi păteze puritatea, nu lăsa lacrimile să-ţi şteargă culoarea, lasă-mă doar să te iubesc şi iubeşte-mă înapoi, puţin câte puţin până o să ne plutim în iubirea noastră şi o să zburăm pe visele noastre.
Te iubesc ieri, azi şi pentru totdeauna. La mulţi ani, Ionela.

Read more...

I dream a lot of you, baby

vineri, 14 mai 2010


I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you...

I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...
I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...

I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...
I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...

I dream a lot of you!

a lot of...
I dream a lot of you!
a lot of...
I dream a lot of you!
a lot of...
I dream a lot of you!
a lot of...


I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you...


I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...
I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...

I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...
I dream a lot of you... a lot of...
I dream a lot of you...

I dream a lot of you!

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you
We'll make it work, you'll see...

I know you still feel blue
I know you still blame me
I dream a lot of you...
 (Deepcentral - A lot of you)

sursa foto

Read more...

Povestea unui demon atins de un înger (p. 1-7)

photo


1

A început ca o glumă şi a continuat ca o glumă până într-un moment în care a devenit ceva serios şi asta a speriat-o. Oare va înţelege cineva vreodată ce avea de spus? Oare cuvintele ei vor fi îndeajuns să exprime ceea ce voia? A încercat. Unii poate vor spune că a reuşit, alţii însă nu. Totul se rezumă la a o înţelege, aşa cum este ea, cu plusurile şi minusurile sale.
Dacă le-a produs vreodată un zâmbet, dacă le-a alinat vreo durere, merită apreciată. Dacă a greşit iertaţi-o, nu a vrut, poate doar s-a străduit mai mult decât trebuia, asemeni unei flori care vrea să prindă toate razele soarelui şi îl urmăreşte întreaga zi. Voia doar puţină atenţie, de la ei, de la el... EL. Dacă aţi gândit rău despre ea, păcatul vostru. Şi ea poate a făcut la fel, dar într-un tarziu şi-a recunoscut greşeala şi a căutat iertare.
Se ruga odată la Dumnezeu, iar Dumnezeu, credea ea , nu a ascultat-o, şi s-a suparat pe Dumnezeu şi nu a mai vrut sa audă de EL, dar a venit şi ziua împăcării. În atâtea încercări de a fi mai bun, atâtea transformări, atâtea au trecut peste ea încât pierduse orice speranţă de a mai găsi calea spre lumină.
Dacă nu puteţi, nu încercaţi să o înţelegeţi. Dacă vreţi să o judecaţi după nu merită osteneală, pentru că nu ăsta e ţelul ei, ascult-o şi lasă aprecierile pentru mai târziu, iar dacă vreodată ai ceva să-i spui, curaj şi n-o lăsa pe ea să-şi imagineze, pentru că imaginaţia ei zboară, iar mesajul nu va fi niciodată înţeles.
Sunt momente în care nu-şi mai aude gândurile şi liniştea o sperie. Oare nu e la fel pentru toţi? Oare suntem noi diferiţi de ea sau nu vrem să recunoaştem? De ce să o judecăm pe ea? De ce să ne judecăm unii pe alţii? Timp preţios pierdut fără rost când şi aşa o viaţă nu ne este de ajuns pentru a face totul sau măcar a încerca...

2

Începutul ei este simplu şi amăgitor pentru ea. S-a născut pentru că a fost dorită, a crescut pentru că a primit ajutor, dar a şi greşit. A crezut că nu trebuie să mulţumescă nimănui pentru toate astea, că darul vieţii îţi este dat gratis, dar nu era aşa şi a fost pedepsită pentru insolenţa ei. A durut-o aşa tare încât nu a dorit nimănui să i se întample ce i s-a întamplat ei, pentru că nimeni nu merita. Am cunoscut-o sau poate nu. Şi eu ca şi voi încerc. A plâns, s-a simţit părăsită şi chiar a
a fost atunci când avea mai multă nevoie de ei şi asta a schimbat-o.
Ce crudă este viaţa şi ce mult contează dragostea în toată această ecuaţie numită viaţă. Cu dragoste ar fi putut trece peste orice, dar a eşuat. Am întrebat-o odată de ce e aşa cum e şi mi-a răspuns „Sunt aşa pentru că aşa m-aţi vrut voi.”.
La început nu am înţeles-o, dar apoi, încetul cu încetul, ideea ei a prins viaţă şi în mintea mea... Avem puterea de a schimba ce ne înconjoară. Un gest cât de mic poate schimba total pe cineva, însă o greşeală aduce dezastrul... Şi dezastru ajunsese ea atunci, în acea clipă... Un dezastru, o epavă în bătaia sorţii.
Viata ei nu a fost aşa cum şi-ar fi dorit-o, nimic ieşit din comun, dar parcă totul i-a stat împotrivă, i-a fost furată chiar şi speranţa. Asta crede la început oricine care nu a găsit pe altul mai ghinionist decât el. Mi-a povestiti totul, încetul cu încetul şi parcă timpul a stat pe loc...

3

Povestea era fascinantă, viaţa ei aşa cum o povestea ea, fără observaţii, doar purul adevăr. Fiecare destin, fiecare viaţă este diferită însă toate au ceva în comun, interacţionează. Fără să vezi, stai şi te gândeşti câte legături poţi face între unul şi altul, între un rău şi un bine. Totul se compensează.
- Aşa e şi în dragoste, spunea ea.
A crezut că este ambiţioasă, că poate avea totul şi că nimic nu-i putea sta în cale. Era tânără, încă nu cunoscuse gustul amar al înfrângerii, durerea eşecului şi urâţenia şi dezgustul neputinţei şi al umilinţei.
Toate acestea au trecut peste ea, rând pe rând, până când au transformat-o... Cum niciun trandafir nu rezistă în frigul toamnei târzii, aşa nici ea n-a rezistat... şi s-a topit petală cu petală, zi după zi, ceas după ceas, secundă după secundă...
Nu a contat nimic, nici rugăminţile, nici lacrimile, nici faptele bune, nici urletul durerii şi al singurătăţii... Totul s-a pierdut.
Pierzând aşa de repede totul, s-a simţit abandonată, fără ţel şi s-a lăsat în voia sorţii asemeni unei corăbii pe furtună... Viaţa, asemeni mării, a purtat-o în sus şi în jos, de pe culmile fericirii a atins pragul disperării, a gustat dulceaţa dragostei ca mai apoi să o piardă şi nicicând să o mai găsească vreodată. I-am spus că mai are timp şi a râs...
- Voi mai găsi eu vreodată fericirea? Adevărata dragoste există şi pentru mine? Nu cred...
Şi-a întors privirea, pe fereastră, spre cer şi a rămas aşa pentru un timp, parcă aşteptând de la lună şi de la stele răspunsul pe care îl voia. Eu nu i l-am mai dat.
Îmi părea rău pentru ea şi aş fi vrut să-mi împărtăşească din durerea ei şi să o ajut cumva, dar mi-am amintit că nu ăsta era raspunsul, doar arătându-i adevărata faţă aveam să-i fac vreun bine... şi nu am făcut nimic.
- Spune-mi mai departe, am rugat-o şi ea tresări, parcă speriată. În privirea ei am citit enervarea, o trezisem din visul ei, visul în care apărea el... iubirea neîmpărtăşită...

4

Undeva în colţul ochiului parcă zărisem o lacrima, dar clipitul necontrolat şterse orice urmă.
- Mă gândeam la el.
...şi o credeam. Nicicând o privire nu fusese mai sinceră. O trădase dinainte reacţia ei. Nu se putea abţine cu toate că îşi dorea. Timpul nu avea limite pentru ea atunci când se gândea la el, treceau poate şi ore şi ea se gândea tot acolo, acolo departe, unde numai gândul ei putea ajunge. Stătea ore, asemeni unui bolovan în milocul unui râu învolburat, toate treceau pe lânga ea şi o măcinau, dar ei nu-i păsa. Am rugat-o să-mi povestească orice numai să o ţin lânga mine. Aş fi vrut să vorbească despre ea, dar buzele îi tremurau nervos şi erau palide, parcă îngheţate într-o încleştare rece. Nu putea scoate niciun cuvânt. Într-un târziu mi-a povestit despre copilăria ei, fusese cândva şi fericită...
Copilăria ei nu era diferită de a ta sau a celorlaţi. În glumă mi-a spus de prima ei dragoste la şase ani şi de prima ei deziluzie. A durat putin, el a plecat şi ea a rămas cu amintirea. Era aşa de mică şi totuşi a contat. Îşi mai aduce şi acum aminte de fiorii ce îi simţea atunci. I-a plăcut, nimic nu se poate compara cu acea senzaţie. Ce mici sunt lucrurile care ne pot produce fericirea, dar şi ce rare.
Şi a mai existat un moment că ăsta în viaţa ei şi ea a profitat de tot, parcă ştia ce avea să o aştepte... Cine ştie ce era în mintea ei de copil, inocenţa şi puritatea acestei perioade păstrează secrete până şi faţă de ea. Mi-a povestit de şcoală, ce fericită era atunci. Nu excelase, ştia însă să profite de toate şansele care i se iveau. Şi din nou i-a fost bine. Cel mai mult îi plăceau ceilalţi copii, cu toate că nu îi considera pe toţi prietenii ei, îi plăcea să îi ştie lângă ea...

5

Era ora şase după amiază. Se întunecase afară, lucru neobişnuit pentru acea perioadă din an. Era cam înnorat, într-adevăr...
- Hai să mâncăm ceva, mi-a spus...
...şi a venit la fix , cu toate că povestea ei curgea , simţeam nevoia de o pauză...
- Ştii care e mâncarea mea preferată?
- Care?, am întrebat-o.
- Să scrii amănuntul ăsta, poate contează. Aceea care se mănâncă în doi, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc singură...
...şi parcă avea puţină dreptate.
- Cu toate că ce mi-ai spus până acum este viaţa ta, nu ştiu pe câţi interesează copilăria ta. Nu diferă cu nimic de a altora.
- Într-adevăr, ai dreptate, dar a mea se termină înainte să înceapă, nu sunt singura, dar... a ta cum a fost?
- Nu despre mine era vorba!
- Ştiu, dar ai ceva de ascuns?
- Nu cred că lumea ar trebui să ştie despre viaţa mea!
- Dar despre a mea trebuie, nu?
- A fost alegerea ta, tu vrei ca lumea să te înţeleagă.
- Da, bine. Hai să o lăsăm aşa, vorbim despre ce vrei tu...
...şi întoarse privirea spre şemineul din partea cealaltă a camerei şi rămase aşa. Tocmai când terminam de mâncat ceasul arăta ora 19. Am observat că în cameră nu erau niciun fel de poze şi am întrebat-o:
- Dar tu nu ai nici un fel de amintire?
- De ce întrebi?, îmi spuse ea.
- Pentru că nu ai nicio poza pe aici.
- Amintirile mele sunt aici.
...şi arătă spre inimă.
- De aici nu vor dispărea niciodată.
...şi iar trebuia să-i dau dreptate, lucru care mă enerva. Cui îi place să dea dreptate tot timpul, chiar dacă aşa este corect? Nimănui. Am baut un pahar de vin. Avea o sticlă de vin roşu. Spunea că ăsta îi place ei.
- Hai să-mi povesteşti din nou!
Şi mi-a spus despre familia ei. Avea doi fraţi, unul diferit de celălalt. În unele momente singurul lucru care părea să îi unească erau parinţii, aceiasi... Cam ironic.

6

Îşi iubea fraţii chiar dacă nu prea arăta asta. Nu ştiu ce ar fi făcut fără ei dacă aceştia ar fi părăsit-o. Părea fragilă când vorbea de familie, de iubire, dar... nu era chiar aşa. Trecuse peste toate. Părinţii ei sfârşiseră a mai fi o familie în clipa în care nesinceritatea coborâse în rândul sentimentelor dintre ei... O decizie care nu i se păru corectă şi pentru care, la început, se învinovăţi, dar nu fusese vina ei şi nici a fraţilor ei. Însă ea fusese singura care conştientizase asta.
Nu a vrut să mai vorbească despre asta. Avea 13 sau 14 ani când s-a întâmplat şi s-a întamplat atât de repede că nici nu a realizat. Un lucru diferă la ea faţă de alţi copii care s-au pierdut pe drum după aşa ceva, ea nu a făcut-o. Şi nici fraţii ei, cel puţin nu total. Toţi i-au spus că asta i-a maturizat. Ei voiau să se maturizeze, dar ea nu. Voia să fie tot copil şi să rămână aşa. Se speria de vârsta ei şi nu voia să renunţe la copilărie. Încerca să rămână tot un copil cu toate că... nu era. Era un copil cu supărări. Un paradox, pentru că nimic n-ar trebui să arunce nori pe lumina copilăriei.
Şi-a urât părinţii după asta până a învăţat să-i iubească din nou şi se plângea că mai are de învăţat. Drama pare aceeaşi, părinţii se despart, copiii sunt la jumătate puşi în faţa unei alegeri imposibile, puşi să aleagă cui să vândă dragostea lor... Cea mai mare greşeală a unui părinte, cel mai mare blestem al unui copil... şi peste asta a trecut. Însă şi asta a marcat-o. De aici, credea ea, totul a început... sau s-a sfârsit. Mă uit la ea, nicio lacrimă, nicio schiţare a regretelor...
- Nu simţi nimic când vorbeşti de asta?
- ...lacrimile s-au dus. Au curs atâtea încât nu le mai ştiu numărul, acum totul e uscat, asemeni unui deşert ce moare, vorbele spun totul, gesturile nu-şi mai au rostul, nu mai impresionează pe nimeni... Am vrut să mă sinucid. Credeam că moartea mea va schimba ceva, credeam că dacă eu dispar vor avea ceva la ce să se gândească, să uite de prezent şi să se gândească la trecut, la cât de frumos ne stătea ca familie, însă au aflat şi gestul meu nu a făcut decât să adâncească depărtarea dintre ei. Poate moartea mea le-ar fi fost o lecţie, că au eşuat ca părinţi, că nu sunt meniţi să poarte acest titlu, că nu-şi merită norocul: eu şi fraţii mei... Nu caut milă, nici compasiune, vreau doar ca lumea să mă înţeleagă, nu sunt un sclav în căutarea libertăţii şi niciun condamnat la moarte în căutarea izbăvirii... Sunt eu, doar eu... Eu şi visele mele spulberate, eu şi dorintele mele, eu şi durerile mele... doar eu.
Devenea enervantă, chiar foarte enervantă. În tot ce spunea era atâta dreptate încât ... Însă avea dreptate şi am tăcut...
- Vorbeşte-mi despre fraţii tai!
- Am un frate şi o soră.
Fratele ei era ceva mai mic ca ea, iar surioara ei era un copil. Dragostea era totul pentru ea. Se observa asta mai ales când vorbea de familie.
- Dragostea în familia mea era împărţită... Pe fratele meu îl iubeau mai mult, pe surioara mea mai puţin. Eu eram undeva între, o combinaţie între nepăsare şi siguranţa că mă voi descurca singură.
Încă un lucru care o nemulţumea, încă o frustrare, multe gânduri ascunse. Îi iubea pe amândoi deopotrivă, fratele ei o ajutase mult, necondiţionat, lucru rar întâlnit în zilele noastre chiar dacă vorbim de fraţi. Pe sora ei o vedea retrasă, liniştită, incapabilă vreodată să greşească, însă egoistă în încercarea ei de a se proteja şi a nu fi rănită. Timpul trecea pe lângă noi zgomotos în bătăile ceasornicului, furios parcă, cerând să fie lăsat să zboare... Povestea curgea şi parcă nu avea sfârşit, cu toate că vorbeam de viaţa unui om, limitată ca perioadă şi infinită ca simbol.
- Omul există atât în timpul vieţii sale cât şi după moarte. Dacă ai lăsat ceva în urma ta, înseamnă că ai trăit. Dacă te-ai mulţumit cu ce-ai avut atunci eşti mort şi amintirile sunt singura urmă a existenţei tale, în amintirea altora îţi prelungeşti existenţa, spunea ea privind către televizorul pornit parcă din lipsă de inspiraţie.
Era în stare de atâtea lucruri, dar nu voia nimic, încerca să spună atâtea, dar nu arăta nimic... Unde era voinţa? Pierdută oare de-a lungul timpului voluntar sau involuntar? Cine ştie? Nu sunt expert să decid şi nici nu vreau să o judec, nu am dreptul să o fac şi aşa e moral... Mă uit la ceas, e şapte şi douăzeci... E seară.

7

Ce puţin trecuse de ultima dată de când mă uitasem la ceas şi ce mult mi se părea... Atunci când vorbele îşi prelungesc durata prin înţelesul lor... o caut cu privirea. Să-i citesc strălucirea din ochi... Nu mai visează demult. Se uita în continuare la televizor ca şi cum ceva interesant ar atrage-o. Întrerup tăcerea şi o întreb... Unde ai pierdut dragostea pe drum? Cui i-ai lăsat-o?
...nimic. Tăcere... Ochii i-au căzut pe o pată de pe podea... Încerc să o întreb din nou şi-mi spune:
- Taci. Taci şi ascultă tăcerea care mă înconjoară... Ascultă lacrimile care au curs în camera asta... Ascultă petele stinse de pe perna cu care adormeam în braţe noaptea şi spune-mi tu... Spune-mi tu unde e dragostea... Unde am pierdut-o? Vrei să ştii unde e? Am vândut-o pentru o clipă de fericire... Am pierdut-o la un joc de cărţi cu viaţa, soarta avea chinta royală, iar eu n-aveam nimic... Nici măcar siguranţa că ma iubea...
- Cum îl chema?
...nu vrea să-mi răspundă, dar pare fascinat de el.
- Ai văzut vreodată un înger?
- ...un înger? întreb eu. Îngerii nu există, eu n-am văzut, tu?
- Pe el...
...şi cade pe pat într-un val gros de fum... Îşi aprinsese ultima ţigară, care ardea mocnit... Cu un zgomot de buştean ars într-un şemineu în miez de iarnă... Se uită la tavan şi suflă fumul atât de tare încât atingea lustra coborâtă peste pat, fumul îneca lumina şi făcea camera întunecată şi parcă mai mică... Ajunsesem să vorbim despre ceva ce ne depăşea pe amândoi, un subiect în care niciunul dintre noi nu excela, ce-i drept, nimeni nu se poate lăuda cu asta, dar... Decât să iubeşti în fiecare zi cu gândul, mai bine o secundă cu inima...

{ va continua}
 

Read more...

Obsesia mea: un an 5 luni şi 2 zile

joi, 13 mai 2010


Se pare că nu merge aşa. Oricât de mult aş încerca nu merge aşa. Nu merge, domnule. Nu merge, ce e aşa greu de înţeles? Crezi că n-am încercat? Serios că am încercat. Mi-am pus ciorapii pe dos, mi-am pus boxerii pe dos, tricoul, capul... şi nimic. Nu s-a schimbat nimic. Speram...
Speram să nu mă mai împiedic de aceleaşi rahaturi, dar nu, o fac mereu şi mereu şi mereu, conform teoriei că dacă faci ceva odată, fă-o mereu.
Am obosit. Sătul de mişcarea asta circulară, îmi vine să vomit. Nu pot să fiu pesimist, chiar dacă încerc. Nu pot nici măcar să duc la capăt ce am început. Eternul data viitoare mă ţine în viaţă. Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu, atunci este un Dumnezeu corupt, frustrat, trădat de noi şi care trădează la rândul lui. Nici nu vreau să vorbesc de Dumnezeu. Îmi rezerv dreptul de a mă sinucide verbal când vine vorba de asta.
Visez o grămadă la fericire şi începe să mă cuprindă un sentiment de aproape care e undeva la mama dracului, dacă înţelegi ce vreau să spun, dacă nu atunci o să înţelegi când o să vezi că nici măcar cuvintele nu schimbă nimic.
Noapte bună, conştiinţă. Odihneşte-te. Oare sentimentul ăsta de vină o fi bun întins pe pâine?
Mi-e dor de vocea ce mă încălzeşte când mor pe dinăuntru şi mi-e dor de cuvintele care mă liniştesc... Adică mi-e dor de tine, iubito. E simplu, doare şi miroase a tine. Îţi dai seama ce mult te iubesc?

Read more...

Alin Şovăială

marți, 11 mai 2010

În gând clădesc castele de cleştar, dar e amar                  
Castele să ştiu să clădesc, dar fără să ştiu să iubesc...      
      
photo
Fără să fiu acuzat că sufăr de cultul personalităţii, o să scriu o postare despre mine. Da, o să-mi testez obiectivitatea şi dacă nu pot fi obiectiv cu mine însumi cum aş putea fi cu alţii?
Sătul de gargara din cuvinte mari, dar fără greutate, aş începe obiectiva mea apreciere asupra eului meu prin a spune că atunci când sunt îndrăgostit sau iubesc nimic nu mai contează. Acum sunt şi îndrăgostit şi iubesc, pe deasupra. Deci, logic, nimic nu mai contează.

Cam atât despre mine, dacă ar fi trebuit mai mult vă spun că sunteţi subiectivi.

Alin e luat sau răpit, mai bine zis, prins în magia unui pitic ce l-a fermecat. A pornit pe un drum cu sens unic, un drum la al cărui final îl aşteaptă fericirea eternă, adunată în ochii strălucitori ca roua ai unui înger plin de dorinţă.
Nu mai ştiu ce înseamnă singurătatea, tristeţea singurătăţii şi nu mai am gustul ăla amar al patului gol plin de umbre fără feţe. Acum toate umbrele mele au aceeaşi faţă, au formă, au parfum. Un echilibru pe care numai un singur om din lumea asta mi-l poate oferi. Nu vreau să fiu egoist, dar ea este a mea. Eu sunt al ei. Noi ne aparţinem trup şi suflet, cu cerul deasupra şi cu picioarele pe pământ.
Nu mi-e ruşine că te iubesc, mi-e ruşine că te-am găsit abia acum, iubire. Nu ştiu cum arată un final fericit, dar mi-ar plăcea să-l trăiesc cu tine.
Dragostea? Dacă ştiam cum e, aş fi căutat-o mai demult. O singură persoană mă cunoaşte la fel de bine ca mine şi e destul. Te iubesc. Eu. Alin.

Read more...

De ce iubesc eu copiii?

duminică, 9 mai 2010

Am fost şi eu copil şi tu şi toată lumea. Unde mi-era capul când mă certa mama că nu mănânc? Trebuie să învăţăm de la copii pentru că ei deţin adevărul. Argumentarea acestui copil este plină de greutate, iar privirea lui şi seriozitatea cu care o face spun totul... de fapt mâcarea a mâncat-o scaunul!

                                                                                           

Read more...

Lacrimi de rouă

photo
Se-ntâmplă adesea să greşeşti, adesea fiind optimist. Şi se întamplă pentru că uneori poţi, dar nu vrei. Uneori vrei, dar nu poţi. Uneori, chiar dacă vrei şi chiar dacă poţi, nu contează. Da, pur şi simplu, nu contează. Nu contează...

Read more...

Orange

sâmbătă, 8 mai 2010


Ce părere am eu despre Orange? Orange a îmbătrânit. Orange n-ar mai putea să acopere semnalul pe care pretind că îl au nici în 5 ani. Dacă vrei o reţea în care să rămâi cu telefonul în mână, fără nicio speranţă, alege cu încredere Orange... şi la sfârşit:

OriceReuşimAvândNesimţireGrămadăEste?         

Read more...

Se învârte lumea cu mine

vineri, 7 mai 2010

photo
Între două guri de Cola, care parcă e mai dulce pe zi ce trece şi o gură de salată de beof, trimisă de mama la pachet, aştept să vină semnalul, pe orange sau cosmote, nu-mi pasă, nu sunt mofturos, să vină numai. Afară tună şi fulgeră, stăteam aşa liniştit în pat, gândindu-mă la iubita mea, şi m-am speriat, nu singur, bineînţeles, m-a speriat un fulger... ce copil sunt. :)
Şi aş vrea ceva şi nu ştiu ce...

Aş vrea să ştim cât e ceasul fără să ne uităm la ceas.
Aş vrea să ştim că e zi sau noapte fără să deschidem ochii.
Aş vrea să călătorim în întreaga lume fără să ne mişcam din pat.
Aş vrea să iubim fără să suferim.
Aş vrea să trăim fără să îmbătrânim.
Aş vrea să murim fără să dispărem din amintirea celor ce ne-au cunoscut.
Aş vrea să râdem fără motiv.
Aş vrea să fim fericiţi fără să fim întrebaţi de ce.
Aş vrea să învăţăm fără să uităm de de o facem.
Aş vrea să iertăm fără să mai aşteptăm.
Aş vrea să plângem fără lacrimi.
Aş vrea să nu facem nimic, dar să facem totul.
Aş vrea să nu avem regrete, dar să regretam că nu putem spera.
Aş vrea să cunoaştem dragostea, dar să n-o pierdem niciodată.
Aş vrea să facem copii fără să ne gândim dacă e bine acum.
Aş vrea să nu uităm zilele noastre de naştere.
Aş vrea să mirosim florile fără să le rupem.
Aş vrea să ne spunem sentimentele fără să ne fie ruşine.
Aş vrea să facem din nu da fără să îngrădim libertatea cuiva.
Aş vrea să nu mai fie bariere între noi, dar să ne despartă idei .
Aş vrea să putem fără să ne mai lamentăm că e imposibil.
Aş vrea să nu mai avem alegeri de făcut, viaţa să fie cu o singură variantă.
Aş vrea să ştim cine ne iubeşte, dar să nu-i mai iubim pe cei ce ne urăsc.
Aş vrea să ştim tot, dar să nu ne săturăm niciodată să aflăm mai mult.
Aş vrea să ne iubim, dar să nu confundăm dragostea cu îndrăgostirea.
Aş vrea că sexul să pună capăt tuturor certurilor, dar să nu ne certăm ca să facem sex.
Aş vrea să ştim ce vrem în viaţă dinainte să ne naştem, avem 9 luni la dispoziţie în care nu facem nimic, de ce să le irosim?

...şi aş vrea să ştiu să iubesc, să învăţ să preţuiesc şi să nu mai greşesc niciodată... Cer prea mult?

Read more...

De basm

joi, 6 mai 2010

De multe ori Piticul îşi spunea povestea singur, fără ajutor, aşa cum un bunic le spune nepoţilor la ceas de seară ultimele cuvinte înainte să adoarmă, poveşti fără de care visele micuţilor n-ar mai fi aşa de frumoase, iar zâmbetele lor din somn n-ar mai fermeca atâta privire.

Povestea acestui Pitic începe aşa cum încep toate, însa dacă e ceva ce o deosebeşte de celelelate, asta nu e povestea în sine, ci faptul că este povestea mea şi a ta.

A fost odată ca niciodată un pitic. Pitici or fi mulţi în lumea asta, dar ca piticul ăsta sigur nu mai e niciunul. Era un Pitic mic şi frumos de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Avea nişte ochi calzi care te linişteau doar când îi priveai şi o voce ce-ţi liniştea gândurile mai tare decât orice lucru pe lumea asta.
Şi într-o zi, Piticul ăsta se întâlneşte cu o Pitică, undeva hăt departe pe dealurile www-ului, undeva la ceas de seară, pe nişte poteci numite Netlog, prin părţile acelea pe unde umblă multă lume, dar nu ştiu cum se făcu că atunci nu erau decât ei doi. Şi cum la început nu se ştie de a fost oul sau găina, aşa nici în povestea noastră nu se ştie cine a deschis primul guriţa, Piticul sau Pitica... Cert este că s-a aprins ceva şi anume scânteia dintre ei.
Şi fu o scânteie aşa de puternică că nici în ziua de azi nu s-a stins, e încă puternică, ba chiar mai puternică decât a fost atunci.
Piticului îi căzu cu tronc Pitica, mai mult decât atât, în sinea lui începu a se naşte un gând cum că nu mai e alta mai mândră ca Pitica şi că trebuie neaparat să fie a lui, iar de nu el va muri.
Pitica, nu era nici ea nesimţitoare. Îl cam plăcea pe Pititul nostru numai că nu avea curaj să îi spună. Şi treceau zilele, săptămânile lunile. Piticii creşteau şi ei şi aşa şi dragostea din sufletele lor. În fiecare zi se mai aşternea un strat şi încă un strat până când dragostea lor se făcu un munte peste care nu mai puteai trece cu privirea.
Au trecut peste multe piticii nostrii, au trecut peste greutăţi ce altora nu le e dat să trăiască într-o viaţă întreagă, lor le-a fost dat în mai puţin să trăiască mai mult, aşa totul năvală, una peste alta. Însă nori negri se adunau peste ei...
Frumoasă era Pitica noastră. Frumoasă ca luna de pe cer, ba mai mult, căci Piticul nu avea ochi decât pentru ea. Avea nişte ochi plini de bunătate ce îl cucereau pe Pitic de la prima privire şi o voce ce te făcea să pluteşti.
Şi toate păreau perfecte, că doar e poveste, numai Piticul nu era. Nu stăm să enumerăm acum ce îi lipsea Piticului nostru, însă e clar că undeva a luat-o pe drumuri greşite. I-a lipsit curajul şi n-a fost în stare să ia unele decizii pe parcurs care ar fi făcut ca viaţa lor să fie altfel. Pitica suferea, Piticul nu se gândea la asta şi atunci, când şi-a dat seama, răul fusese deja făcut.
Într-o zi Piticul pleca la vânătoare, prin păduri adânci şi dese, unde căuta să găsească Negăsitul şi voia să se întoarcă cu Neîntorsul. Pitica, rămasă singură, undeva în căsuţa lor din miezul pădurii, fu răpită de doi balauri grozavi ce sălăşluiau în apropierea lor, Neîncrederea şi Dezamăgirea, care o luară şi o închiseră în castelul lor, undeva, departe, pe un vârf de munte, unde nici păsările nu se avântau.
Când se întoarse Piticul acasă îl cuprinse disperarea, pierduse cel mai de preţ nestemat al vieţii lui, pentru o clipă fusese sărăcit de fericire şi speranţă.
Auzind el unde şi ce se întâmplase cu Pitica lui, porni negreşit să o recucerească. Luă cu el şi doi prieteni de încredere, Răbdarea şi Perseverenţa, şi plecă .
Merse el ce merse cale lungă, ce mai lungă se făcea pe zi ce trecea, şi atunci, când simţea că nu mai poate, auzea ca prin vis glasul Piticei lui, îi simţea dorinţa cum îl cheamă şi parcă îl umplea de energie şi se ridică şi se înalţă în înaltul cerului şi zbura peste munţi şi păduri, ape întinse fără de sfârşit şi mai trecea drumul.
Pe drum, îl încercau multe gânduri, ştia că fusese numai vina lui şi ştia că dacă ar putea ar da timpul înapoi să nu mai fie aşa, dar nu putea. Putea doar să se schimbe pe el şi să ţină neschimbată dragostea pe care i-o purta Piticei.
După luni de mers prin întuneric, hrănindu-se doar cu raze de soare ce treceau prin calea lui ca vântul, după ce singurul lucru care îl ghida era iubirea ei, ajunse în faţa unui zid înalt de parcă cerul se sprijinea pe dânsul, iar unde te uitai în sus parca te luau ameţelile imediat şi cădeai la pământ ca secerat.
Nu era vreme de stat, vocea Piticei se auzea clar de după acele ziduri şi inima îi zdrobea pieptul, bătea aşa de tare, gata să iasă afară şi să sară ea zidul. 
Dorul îl chinuia amarnic pe Piticul nostru, un dor ce nu mai simţise în viaţa lui, un dor ce îl secera aşa cum seceră ţăranii spicele la sfârşitul verii, fără milă. Şi începu Piticul nostru să se caţere spre vârful zidului, din ce în ce mai avântat, smulgând cărămizile de care apuca şi aruncându-le jos, iar cu cât zbura mai mult cărămida în aer cu atât Piticul era nădăjduit că urca mai mult.
Pitica, pare-mi-se, că îi simţise prezenţa, pentru că începu să-l ghideze spre locul unde zidul era mai mic, însă doar pentru o clipă, să nu se prindă balaurii cei mari şi fioroşi că el, Piticul, se afla acolo s-o salveze. Şi urcă Piticul şi unde credeai că a ajuns la capătul drumului, balaurii scuipau zid de flăcări, iar Piticul cădea în hăul acela până jos. Se ridica, se scutura de colb şi urca din nou. Şi iară balaurii scuipau flăcări. Şi făcu Piticul asta zile la rând, nopţi la rând, iar zilele se făcură săptămâni şi săptămânile luni. Uneori era mai greu, alteori mai uşor, uneori durea mai tare căzătura, alteori nu. Spera Piticul nostru că îşi va regăsi iubirea, că îi va săruta buzele roşii şi fierbinţi şi că o va strânge în brate, la pieptul lui şi n-o va mai părăsi niciodată şi niciodată nu va mai fi singură Pitica noastră.
Trecerea timpului l-a schimbat pe Pitic, iubea mai tare, simţea mai tare, dorul îl chinuia mai tare, undeva din spatele zidului pitica simţea la fel... De ar putea iubirea lor să spargă zidul acela, de ar găsi piticul o cale să omoare bestiile alea care nu îi dădeau drumu Piticei lui iubite...

Povestea continuă, sfârşitul e departe să se fi născut, pentru că pentru dragoste nu există sfârşit, dragostea nu moare niciodată, doar renaşte sub alte forme. Piticul nu va renunţa niciodată la Pitica lui şi probabil niciodată balaurii ăia mari şi răi nu vor dispărea, dar în niciun caz Pitica nu îi va mai înfrunta singură. Şi unde simte un om mai mare nevoie de cineva decât atunci când cade în pragul disperării, atunci când nu mai găseşti nicio soluţie şi rezolvările îşi pierd forma şi culoarea.

A fost odată un Pitic care iubea o Pitică, încă o mai iubeşte şi în mod sigur o va iubi pentru totdeauna, pentru că dragostea a doi pitici este nemuritoare, pentru că piticii sunt ca nimeni alţii şi nimeni şi nimic nu poate şterge ce dragostea a scris, iar poemele de iubire nu se memorează cu mintea, ci cu inima.
A fost un basm, încă este... mai sunt pagini goale nescrise, mai sunt cuvinte nespuse... Poveştile nu se scriu singure, se scriu în doi, nu-i aşa, iubirea mea? :)


Azi, la o oră la care nu trebuia să fac asta, 
în podul unei case care nu e a mea, 
cu gândul la tine. 
Asta e povestea mea pentru tine 
sau mai bine spus... Te iubesc, Ionela. 
Somn usor, iubito...

Read more...

De la un zgomot

sâmbătă, 1 mai 2010


A fost un zgomot scurt, subţire. Un ţipăt piţigăiat într-o cameră de lângă camera mea. De aici au pornit toate.

Read more...

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP