Amintiri placute , neplacute , dar de neuitat.
-
Am sa intru in povestire direct, sper sa va placa.Eh pai pentru cei care nu
sunt inca informati , practic arte martiale : taekwon-do. Si.. acum recent
, pr...
Pulbere de stele
-
Azi, mai mult ca niciodata, simt ca trebuie sa ies din cerc...nu mai pot
suporta ca arcurile sale sa ma stranga...ma sufoc...iubesc o parte a
acestui cerc....
În calea noastră...
-
*Primele frunze pălite de galbenul morţii se lăsară pe spinarea mea
încordată, iar din când în când câte un fruct rămas cădea pe alături cu
bufnet sec d...
Mărturisirea se face până la capăt
-
Aici nu mai poate fi vorba despre jumătăţi, despre lucruri pe care vrei să
le ţii pentru tine. Mărturiseşte despre împliniri, despre înfrângeri,
despre nop...
Neputinţa înseamnă frustrare. Frustrarea înseamnă gânduri. Gândurile înseamnă durere. Durerea înseamnă haos, haosul înseamnă sfârşit. Când pierzi controlul situaţiei te afunzi periculos de mult în disperare. Chinui de vină, remuşcări sau doar obsedat de gândul că vei pierde. Viaţa nu e o competiţie, dar fiecare zi din viaţa ta este o cursă la sfârşitul căreia este declarat învingător sau învins. Pierzi, câştigi... îţi e totuna atunci când nu mai speri la nimic şi aşa, haosul devine religia ta, iar disperarea este zeul tău, la care te închini şi căruia îi dedici toată energia ta. Ai nevoie de o palmă, o palmă care să te zguduie din temelii şi care să-ţi zguduie credinţa- Ai nevoie de o vorbă bună, o vorbă care să-ţi devină carte de căpătâi şi care să-ţi luminize calea. Ai nevoie de cineva să te îndrume. Singur nu vei reuşi. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că te-ai afundat prea adânc. Întinde mâna... te ajut eu. Data viitoare va veni şi rândul meu. Nu dispera, sunt aici, acolo pentru tine.
Adorm. Puţin câte puţin. Adorm în culori palide, lipsite de speranţă. Un somn rece care şterge lumina ce trece prin ferestre, prin geamuri ciobite de bucăţi de suflet îngheţat şi inimă sfărâmată cu călcâiul de un bocanc prea grăbit să înţeleagă iubirea.
Întâi a fost întuneric, pe urmă au fost nori de lumină, apoi iar întuneric. Unde sunt norii ăia mari şi albi şi pufoşi ca nişte perne mici şi moi? Era aşa de bine atunci... Se simţea în aer parfum de fericire amestecat cu arome fine de eternitate. Păreau nişte nori făcuţi să reziste pentru totdeauna. Cresc fire de iabă şi muşchi pe un suflet rătăcit în pustietate. Asta e bine şi rău şi bine iar.
Statornicia unui suflet stă în firele de iarbă ce-i umbresc fruntea şi-n muşchiul ce-i apară privirea de ploaie. Nu mai plânge inimă, curmează-ţi lacrimile sărate, o să omori iarba, o să usuci muşchiul şi pe urmă vei muri şi tu lipsită de apărare, lipsită de dragostea pe care ai căutat-o întreaga viaţă.
Un melc fuge de soare. Ascuns sub frunza unui eucalipt uriaş îşi simte puterea definită de umbra pe care o face peste frunzele pe care alunecă. O dâră lungă şi umedă îi trădează originea şi destinaţia, dâra amintirilor, dâra incontestabil mai lungă decât zilele lui de viaţă. Poate cândva dâra se va opri. Poate amintirile îşi vor termina sensul, iar rolul lor nu va mai fi atât de important, poate vor dispărea undeva sub norii uitării pierdute în hăţişurile gândurilor, amintiri ce odată creşteau ca nişte crini într-o grădină părăsită.
Nu ştie nimeni unde au început toate, nici măcar ciuperca din faţa stâncii uriaşe pe care el, melcul, cu încăpăţânarea specifică se chinuie să o urce. Oare e prea mult? Oare e prea mult să speri? Să încerci? Să lupţi? Cum ai putea să spui că e prea mult dacă nici măcar n-ai încercat. Melcul nu e salcia bătrână din capul viei care zici că e acolo de secole. Melcul e liber... Liber să cutreiere lumea, liber să cunoască alţi melci, liberi să simtă, să vadă, să câştige şi să... piardă. Melcul e mai uman decât încercarea disperată a salciei de a-şi lungi crengile în bătăia vântului până la nufărul de pe lac.
A visat într-o noapte că va fi al ei. A visat că va veni o zi în care vântul cel turbat îi va împlini dorinţa. A visat să-l atingă, să-l mângâie cu frunzele ei verzi... o dragoste aproape imposibilă, lipsită de şansă, trădată de noroc. Salcia şi-ar fi dorit să fie vânt, să nu fie salcie. Să fie liberă şi să curgă printre petalele nufărului, să-i simtă parfumul, aşa cum numai vântul poate. Să-i admire chiar şi pentru o clipă frumuseţea. Să-i răvăşească petalele, să-l culce şi să-l plece la pământ sub atingerea ei. N-a avut noroc. Prea mult nu şi prea puţin da.
Timpul a trecut aşa cum trec toate. Salcia a îmbătrânit. Simţea cum crengile nu i se mai întind ca odinioară. Simţea cum vântul abia o mai atinge. Simţea cum rădăcinile i se uscau şi cum îşi pierdeau uşor legătura cu originea ce-i dăduse viaţă. Nici măcar nufărul cu a lui frumuseţe tulburătoare nu reuşise să păcălească timpul. Devenise o palidă amintire a nufărului ce fusese odată, se uscase, dar pentru salcie, el era la fel de frumos ca-n prima zi, când o furtună de primăvară îl adusese-n calea ei.
Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată şi sentimentele nu dispar. Uneori, poate îşi mai pierd din strălucire, dar au grijă amintirile să nu le lase niciodată să moară.
Era ultima seară de vară. Apa şiroia alene printre pietrele de bazalt alb şi rece. Nufărul se oprise pe o piatră şi zăcea aproape nemişcat în lumina unui apus ce dispărea în uitare. Lacrimi şiroiau din ochiei salciei. Suferea în tăcere şi se simţea mai neputincioasă ca niciodată. Orice i-ar fi spus, cu orice şoaptă l-ar fi dezmierdat, oricât de mult încerca să-i facă pe plac... nu reuşea. Nufărul era prins într-o tăcere fixă, iar nemişcarea lui mirosea a moarte. Şi-atunci salcia şi-a pus o dorinţă şi i-a ordonat vântului să o doboare. Să o doboare fără milă, în speranţa că va ajunge lângă iubirea vieţii ei, chiar dacă ar fi trebuit să plătească preţul suprem. Nu avea regrete. Singurul ei regret era timpul pierdut departe de dragostea ei. Îi mai aruncă o ultimă privire, de acolo, de unde întreaga sa viaţă îl urmărise, şi cu o ultimă suflare se lăsă în voia nimicitoare a vântului năprasnic.
Mai repede! Mai repede! strigă salcia cu disperare. Zbucium şi jale închise în scârţâitul trunchiului bolnav, plin de iubire... Se prăvăli peste luciul apei, aşa cum se prăbuşeşte un bolovan, aşa cum se năruie o stâncă din vârful unui munte. Zăceau în ea dorinţa, frustrarea şi becisnicia pentru care găsise forţă să se elibeze abia acum.
Îşi lungise crengile până-l atinse. Zăcea fără suflare. Nufărul se uscase şi-l părăsise orice urmă de viaţă. Salcia se trase până lângă el şi-l îmbrăţişă. Cu lacrimi, în ochi îl sărută şi-i şopti cuvinte numai de ei înţelese. Pierduse şansa de a-i simţi căldura, pierduse ocazia de a-l privi în ochi atunci când îi jura iubire veşnică. Ochii lui erau acum reci şi palizi. Se stinsese.
Prea târziu, târziu pentru dragoste, târziu pentru iubirea ce viaţa o naşte într-o clipă pentru eternitate. Timpul, cel mai radical inchizitor al lumii... Timpul, suferinţă ascunsă în suflet... Niciodată nu e prea târziu sau prea devreme până când târziu nu devine prezent. Nu ai decât o şansă la fericire, nu o rata. Îmbrăţişeaz-o şi savurează fiecare moment ca şi cum nu cunoşti alt cuvânt decât cuvântul prezent. Dragostea este eternă, dar noi nu suntem. Sunteam regrete şi amintiri... suntem oameni.
Încă de la început vreau să ştii că te iubesc. Probabil te întrebi de ce am aşteptat atât şi de ce nu exişti încă. Pentru că te iubesc. Şi tocmai pentru acest lucru am decis acum multă vreme că îţi voi căuta cea mai bună mămică. Până acum n-am găsit-o încă. Până acum... Însă te anunţ, dragul meu copil, că suntem norocoşi. Am găsit mămica mămicilor. Şi n-am ales-o doar pentru mine, am ales-o mai ales pentru tine, dragul meu. Am găsit o mămică bună şi iubitoare, o mămică frumoasă şi deşteaptă, o mămică care iubeşte copii la fel de mult ca şi mine. O să fie bine, dragul meu. Abia aştept să-mi zâmbeşti. Abia aştept să-ţi cunoşti mămica şi să fim o familie. Dacă eu o iubesc, tu o să o iubeşti sigur, poate chiar mai mult decât mine. Şi ea o să te iubească mai mult decât pe mine, dar nu sunt gelos. Este destulă iubire pentru toţi. Te aşteptăm să vii, dragul meu. Te iubim şi te dorim nespus. Să fii cuminte şi să ştii că noi te iubim de pe acum foarte, foarte mult.
Dacă aş măsura starea de bine în cuvinte, ar fi ceva de genul îmi e atât de bine. Dacă ar fi să o măsor în sentimente, ar fi ceva de genul explodez de fericire. Dacă ar fi să spun adevărul, aş minţi.
Starea de bine este o enigmă a existenţei, niciodată nu e destul de bine încât să fie bine, pentru că întotdeauna e loc de mai bine. Sunt realist, e loc de mai bine decât binele, binele absolut. Dar nu sunt sigur că acel bine absolut există. Binele absolut este, poate, doar un pseudonim pentru un bine obişnuit, dar pe care eu încerc să-l fac binele suprem.
Şi dacă absolutul nu există? Dacă perfecţiunea nu există? Dacă toată viaţa încercăm în zadar să căutăm ceva ce nici măcar nu şi-a dovedit vreodată prezenţa.
Nu sunt perfect, nu sunt absolut, sunt un punct negru pe o hartă albă pline de alte puncte negre. Nu sunt nici mai rotund, nici mai negru, nici mai mare. Sunt doar un punct pe care am scris că eu sunt eu. Dacă o să-ţi sar în ochi vreodată, n-o să mai fiu doar un punct. Devin punctul. Punctul în jurul căruia se mişcă totul. Iar ochii tăi vor fi aţintiţi numai la acel punct. Şi asta înseamnă perfecţiune. Asta înseamnă absolut. Dar nu e regulă, e fapt şi nu e pentru toţi, e numai pentru noi doi. E cald, e zi, e lumină şi eşti tu. Restul nu cunosc, nu simt şi nu văd.
Plec iar. Din nou în direcţia nepotrivită. Mi se rupe inima când fac asta, simt noduri în gât şi mă apasă o greutate mare pe piept. I-am numărat, 357 sunt, nu i-am făcut niciodată până acum. Mă simt neputincios, ca şi cum aş fi pe mare şi nu ştiu să înot. Mă înec. Deznădejdea nu se naşte din frică, se naşte din lipsa unui sens.
Am crezut întotdeauna că după un somn bun lucrurile rele vor dispărea, dar nu se poate altfel decât să înfrunţi realitatea. Şi realitatea mea nu e apa dintr-un pahar, realitatea mea sunt oceane întregi. Nu ştiu să înot, dar nu mi-e frică pentru mine, nu ştiu de ce. Există şi o parte bună în toate, nu vreau să fiu un nenorocit nerecunoscător. Două gânduri bune, unul rău, alte două rele şi încă unul bun, viaţa merge înainte, noi mergem înainte, dar nu oricum, împreună.
Oamenii fac bine şi rău, dau naştere unor lucruri bune şi rele, mai mult bine decât rau. Şi plec din nou, aceeaşi destinaţie, acelaşi om, aceleaşi gânduri, acelaşi dor, parcă mai aprins şi mai sălbatic. Ne bombardăm zilnic cu iubire, ne lovim zilnic cu dragoste, o dragoste violentă, cu urcuşuri şi coborâşuri, un rău necesar de care m-aş lipsi.
Nu mai gandesc cu jumatate de masura, vreau si cer un intreg si ofer in schimb totul si peste.S-au facut 356, inima mea a mai facut un pas, dar e destul? Uneori parca nu mai am timp, rabdarea ma sacaie si ma chinuie amarnic.Si chiar daca spun asta, tot am zambetul pe buze si speranta in suflet, izvor de energie ce l-am gasit intr-o zi de iarna in doi ochi plini de caldura.
Dansez pe aceleasi ritmuri care mi-au intrat in sange, imi sparg venele si ma doare, dar am curajul sa-mi pariez viata si fericirea ca inapoi nu ma mai intorc, o promisiune inchisa intr-un cuvant, da.......da, tu, pentru totdeauna.
Daca fac eu un pas, fa si tu, daca eu alerg, alearga si tu, cand tu fugi, eu fug dupa tine, sunt umbra ta si tu esti soarele meu, cald , dulce, il vreau.
Ne topim, picătură cu picătură, nu putem face nimic. Spun asta după 5 litri de apă, o îngheţată şi o tonă de aer condiţionat, pe care bordul maşinii mi-l aruncă în faţă. Îmi curge nasul şi mă doare în gât. Hainele mă iubesc aşa tare încât s-au lipit de mine, iar aerul... nu poate fi respirat. Arde. Mă ustură nările şi simt plămânii cum obosesc şi nu mai suportă. Îţi ia foc pielea în bătaia soarelui, bordul maşinii arată 33 grade la umbră, e grav. Staţi în casă, dacă puteţi, şi amânaţi totul până seara. Să umblăm ca liliecii pe străzi şi să facem din bună seara, buna ziua. Trăiască non-stopurile...
E vară, o vară fierbinte, o vară grea, o vară care abia a început. Aveţi grijă, să ne vedem la toamnă, cu bine.
Imaginează-ţi că ai fi câine, imaginează-ţi că ai avea patru picioare în loc de două şi o coadă acolo unde acum nu există.
Imaginează-ţi că nu poţi vorbi, că nu te poţi apăra şi că singurul mod în care îţi poţi salva viaţa este convingând oamenii să nu te omoare, oameni pentru care de-a lungul timpului ţi-ai dat viaţa, oameni a căror viaţă ai salvat-o,oameni cărora le-ai fost loial, chiar şi atunci când ei te-au tratat ca pe un rahat.
Imaginează-ţi că în clipa asta cineva te ia în braţe şi te duce într-o cameră alba, te aşază pe o masă cu un cearşaf alb pe care lăbuţele tale alunecă. Încă nu ţi-e frică, dar ai văzut şi alţi câini intrând, dar nu i-ai mai văzut ieşind, ai văzut doar saci mari, negri, pe care oamenii îi cărau de zor. Ţi-ai văzut mama, tatăl, fraţii şi prietenii intrând acolo, dar n-au mai ieşit.
Imaginează-ţi că mai aveai atâtea să le spui şi nu mai poţi.
Imaginează-ţi că intră cineva cu un halat alb, cu o seringă în mâna. Te-a înţepat. Doare puţin... Pleoapele încep să se închidă, încerci să le ţii deschise, dar nu poţi. De ce nu pot ţine pleoapele deschise? De ce? De ce...
Imaginează-ţi că nu te aude nimeni pentru că nu poţi vorbi, eşti câine, nu mai eşti om.
Noi putem vorbi în locul lor, noi îi putem salva. Spune-ţi NU! eutanasierii, este o crimă. Pune-te în locul lor pentru o clipă, tu ce ai alege?
Raspund oricui este interesat de ce e sterilizarea o solutie, si nu eutanasierea.
Intr-un fel e o povara sa stiu toate nenorocirile care s-au intamplat in ultimii sapte ani, toti banii care s-au furat, e o nenorocire sa stiu ca ca banii mei s-au dus pe de-o parte pe sterilizarile pe care le-a facut Administratia, pe de-o parte pe sterilizarile facute de asociatii, si acum cineva vrea sa vina si sa omoare tocmai cainii sterilizati.
Pentru ca aceia vor fi usor de prins. Si o sa vi se arunce in fata cifre si statistici, in timp ce cainii cu adevarat periculosi se vo inmulti mai departe, pentru a pastra aceasta mana cereasca de venit la buget. Pentru ca nu va faceti iluzii. Fiecare caine nesterilizat inseamna bani in buzunarul unui primar sau consilier.
Se va pune otrava si vor muri din nou copii si persoane cu handicap, cei de care acuzati ca nu ne pasa. Vom bate din nou noaptea strazile ca sa adunam si sa salvam ce caini se mai pot salva, sa strangem otrava ca sa nu ridice copilul vostru un carnat otravit de pe jos, tot noi, astia carora nu ne pasa DECAT de caini.
Si tot noi ne luptam si o sa ne luotam in continuare sa reparam imaginea nefericita pe care atitudinea asta ne-o aduce in lume.
Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.
