Acceleratul Iaşi-Timişoara, mizerie de nedescris. Infect, nene. E noapte, locuri nu, un drum lung în picioare. Cineva, acolo sus, mă iubeste. Niciun geam nu se închide, afară plouă, extaz. Nişte urâţi mirositori se tot freacă pe lângă mine, oare or fi ştiind că s-a inventat apa şi săpunul? Biletul costă 44ron, dar dacă e să pun prin ce trec ar trebui să-mi dea CFR-ul bani mie. Abia m-am suit şi deja regret că am făcut-o. Niciodată când mi-am luat şi al doilea mobil nu m-am gândit că îmi va fi atât de util ca acum. Iau lista de contacte la puricat să văd pe cine păcălesc să mă ţină de vorbă o noapte întreagă. Ăsta nu, că a făcut-o data trecută, ăsta nu că îi face nevasta scandal, ăsta nu că probail e mort de beat învăţând pentru restanţă... Mă apropii cu disperare de sfârşitul listei. O să formez un număr la nimereală. Am noroc, îmi răspunde o tipă. Facem cunoştinţă şi mă întreabă de unde am numărul ei. Eu îi explic că l-am format la nimereală şi ea nu mă crede. Mă întreabă de unde sunt, îi spun şi pe urmă scap telefonul pe jos. Dobitocul ăsta habar n-are să conducă un tren. Găsesc telefonul printre sacoşele unei doamne mai plinuţe, sacoşe pline de ceapă şi usturoi, iar ea îmi zâmbeşte inocent, cu cei trei dinţi din faţă pe care îi mai are. Îi cer scuze pentru deranj şi mă rog, în timp ce pun telefonul la ureche, să nu fi închis tipa.
Alo, îmi spune ea, ce faci? Îi explic că sunt în tren şi că mă duc la facultate pentru o restanţă. Mă întreabă unde merg şi îi spun că la Cluj. Mă întreabă în ce vagon sunt şi, uimit de întrebarea ei, întreb care îi e rostul? Îmi răspunde că întamplarea face ca noi să fim în acelaşi tren, acum înţeleg întrebarea. Habar n-am, îi spun. În învălmăşeala urcării în tren am omis să mă uit şi eu ca baiatul „destept” în ce vagon sunt, dar ce contează, oricum nu am loc. Primesc o informaţie inutilă, ea e în vagonul doi, dar în ce vagon sunt eu? O întreb pe doamna cu criza de dinţi în gură dacă ştie şi, cu un zâmbet şarmant, îmi spune că nu. În stânga mea un ţigan cu o ţigară în gură, pe care cred că vrea să o fumeze cu filtru cu tot, se uită la mine şi dă din umeri dinainte să-i pun întrebarea: Nu ştiu, mânca-ţi-aş. Deschid uşa vagonului şi întreb un cuplu care cred că în lipsa unei camere la hotel voiau să şi-o tragă acolo şi ei îmi spun că sunt în vagonul 5. Pun din nou mâna pe telefon şi îi spun tipei unde sunt, iar ea extaziată îmi zice să ne vedem la jumătate. Care jumătate întreb eu? Păi... Hai să ne vedem la 3. Ok, îmi zic. Hai s-o fac şi pe asta, dar ce fac cu bagajele. Aveam laptopul într-o geantă, aveam haine în alta şi un geamantan voluminos cu sarmale de la bunica şi alte mâncăruri alese. Intru din nou la tipii care voiau să şi-o tragă şi îi rog dacă pot să arunce o privire şi la bagajele mele, sigur că da, sper ca la întoarcere să le mai găsesc. Pornesc la drum.
Credeam că mirosurile suspecte de la mine din vagon sunt apogeul raiului mirosurilor, m-am înşelat. Aşa desfătare de picioare nespălate, de descălţate de inhibiţii n-am văzut în viaţa mea. Nene, am zis că iadul e nimic pe lânga ce era acolo. Mă uitam la celălat capăt al culoarului şi speram să scap cu viaţă. Cu fiecare pas pe care îl făceam simţeam cum îmi mai cade câte un fir de păr din nas. Urma să ajung la capăt curat ca lacrima. Un domn serios şi hotărât, care nu cred că avea mai puţin de 200 de kilograme, ocupase tot holul. Mi-am zis, am pus-o. Aici aveam să mor. Dupa ce am încercat timp de 5 minute să-l conving să-mi facă loc, reuşesc să sparg blocada. Vagonul 3, clasa 1. Nu văd de ce îi spun clasa 1, e la fel ca cel de clasa a 2-a. O caut pe tipă. Sun. N-aveam semnal. Mă uit şi încerc să-mi dau seama cine e. Într-un sfârşit vine semnalul. Sun din nou, o văd, iese dintr-un compartiment împreună cu o altă tipă, mă apropii de ele, salut şi facem cunoştinţă cu adevărat. Prietena ei nu se mai mişca de lânga noi. După aluzii subtile, printre care i-am spus că nu mai muşc din 2000 şi că sunt vaccinat, prietena ei ne lasă singuri. O cheamă Delia, studentă la arte în Cluj. Fire boemă la prima vedere, suflet inocent la a doua, o inimă îndurerată la a treia, la a patra îi propun să-i ţin companie o vreme. Treceau gările pe lângă noi, treceau treceri la nivel cu cale ferată pe lângă noi, treceau cuvintele ei pe lângă urechile mele, numai ochii mei nu se dezlipeau de sânii ei cu care mama natură fusese atât de generoasă. Mă uit în ochii ei, ea în ai mei, ai iubită? Am, ai iubit? Am... E vreo problemă? Nu... Şi prietenia noastră creştea pe măsură ce frigul ce venea de afară prin geamurile deschise îi făcea sfârcurile proeminente.
Trecem printr-un tunel şi simt cum cineva mă apucă de mână şi mă trage. Mă trezesc sărutat cu patimă. Nu zic nimic, e bine aşa. În următoarele 30 de secunde mă trezesc cu mâna pe sânii ei, ea nu zice nimic. Mi-e frig si bag mâna sub bluza ei, surpriză, din nou nu zice nimic. Îi şoptesc la ureche dacă vrea să ne cunoaştem mai bine, în baie. Acceptă şi o iau de mână. Bătrânul de lângă noi, care probabil auzise conversaţia, râde ca prostul la mine pe sub mustăţi, moare de invidie. Intrăm în baie, era prima dată în viaţa mea când îmi doream să nu mă ţină mai mult de 5 minute, mirosea asemeni unui wc public. Dau să caut un prezervativ în portofel, nu găsesc. Îmi zic ce dracu, doar nu ratez aşa ceva. Nici nu apuc să mă dezmeticesc şi tipa deja mă asculta la oral. Mă simt emoţionat ca-n prima zi de şcoală. Nu ştiu de ce aveam impresia că pentru ea nu era prima oară. Ne-o tragem repede, vinovaţi simţindu-ne că ţinem buda ocupată pentru boşorogul care ne înjura la uşă. Din nou trăiesc convingerea că tipa ştie ce face, mi-a stabilit un nou record. 3.27 şi aveam şi pantalonii pe mine. O las pe ea să iasă prima, eu rămân să mă îmbrac şi după un minut ies şi eu. Tipa dispăruse fără măcar să mă aştepte să o întreb cât de bun am fost. Oricum nu conta, ea fusese mai bună ca mine.
Mă îndrept spre vagonul meu, moşul râde în continuare. Trec de el şi ajung iar în raiul împuţiciunii. Trag serios aer în piept, acum cunosc problema. Ajung în vagonul meu şi, disperat, mă apuc de cap. Nu mai aveam niciun bagaj. Ţiganul dispăruse, doamna cu zâmbetul ei rar dispăruse şi ea, nimeni nu ştia nimic. Dau să deschid uşa compartimentului, e blocată. Mai trag o dată aud, boule nu mai trage că ieşim noi acum. Îmi dau seama şi îmi cer scuze. Adevărul e că nici pe mine nu mă deranjase nimeni. Îmi permit doar să întreb dacă bagajele mele sunt la ei. Aud un da scrâjnit printre dinţi, sunt fericit, m-am liniştit. Tipa geme ca nebuna şi se joacă cu gândurile mele. După jumatate de oră se deschide uşa şi tipul îmi dă bagajele înapoi spunându-mi: Ce, mă, nu mai aveai răbdare? Nu ţi-e ruşine? Îmi vine să râd, mi-e să-mi fie ruşine? Tac. Mă uit pe geam şi îmi aduc aminte de clipele mele de glorie cu Delia. Oare chiar o chema Delia? Ce mai contează...
Ce să mai spun, tot drumul în continuare a fost un eşec , dar ce conta... Alea 3.27 fuseseră farmecul călătoriei. Şi acum, după două luni, îmi aduc aminte de noaptea aia, nu că mi-ar fi plăcut prea mult sau că m-aş fi îndrăgostit de Delia, doar că sifilisul nu mă lasă să uit. Vezi, tu, că aveam dreptate atunci? Pentru ea nu era prima oară.... pentru mine, da.
Read more...
