Eminescu si Veronica Micle in scrisori

Ieri am dat fără să vreau peste câteva scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle. Fan înfocat al scrisorilor cum sunt, fan al scrisului în general, găsesc fascinant modul în care oamenii îşi exprimă sentimentele în scris, un mod boem şi plin de romantism în care numai imaginaţia şi forţa sentimenelor trăite sunt limita cuvintelor tale. Asemeni lui Eminescu, fiecare dintre noi ştie, dacă a scris vreodată în viaţa lui o scrisoare, că sunt momente în care pur şi simplu te laşi purtat de frenezie şi aşterni pe hârtie frumuseţea sentimentelor tale.

Scrisorile, în concepţia mea reprezintă o exprimare a intimităţii între două persoane care se iubesc sau, uzual, mai sunt şi mod de comunicare.

Le-am citit şi mi-au plăcut foarte mult.

Draga mea Veronicã,

Ca eu sã nu-ti scriu e de înteles. Bolnav, neputând dormi noptile si cu toate astea trebuind sã scriu zilnic, nu am nici dispozitie de a-ti scrie tie, cãreia as vrea sã-i scriu închinãciuni, nu vorbe simple.Dar tu care ai timp si nu esti bolnavã sã nu-mi scrii e mai putin explicabil. Tu trebuie sã fii îngãduitoare cu mine, mai îngãduitoare decât cu oricine altul, pentru cã eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociti din lume.Si tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grãitor de adevãr, multi mã urãsc si nimeni nu mã iubeste afarã de tine. Si poate nici tu nu m-ai fi iubit câtusi de putin, dacã nu era acest lucru extraordinar în viata mea care e totodatã o extraordinarã nenorocire. Cãci e bine ca omul sã fie tratabil, maniabil, sã se adapteze cu împrejurãrile si sã prinzã din sbor putinul noroc care îl dã o viaþã scurtã si chinuitã, si eu nu am fãcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încã si pe tine în cercul meu fatal, te-am fãcut pãrtasã urei cu care oamenii mã onoreazã pe mine. Cãci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mã onoreazã ura lor si nici nu mã pot închipui altfel decât urât de ei.Dar tu pentru aceasta nu trebuie sã mã bãnuiesti, tu rãmâi cum ai fost si scrie-mi. Tendinta mea constantã va fi de a-mi împlini fãgãduintele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodatã.Sunt atât de trist si e atât de desartã viata mea de bucurii,încât numai scrisorile de la tine mã mai bucurã. A le suspenda sau a rãri scrisorile tale m-ar durea chiar dacã n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sãrut.

(1880 Februar)

P.S: Nu confirm veridicitatea şi autenticitatea în totalitate, dar le pot lua ca atare.

Read more...

Mereu înainte

Te-ai încălţat, te-ai uitat în oglindă şi ai ieşit pe uşă. Ţi-ai privit chipul în oglindă, ţi-ai admirat cearcănele, ochii roşii din cauza unui somn nedormit, buzele uscate şi obrajii palizi, iar peste toate astea, părul răvăşit, încâlcit şi presărat cu câteva fire de păr albe, pe care le ascunzi cu ruşine sub alte fire de păr care încă te mai fac tânăr.

Te vedeai aşa acum câţiva ani? Îi priveai pe alţii şi te gândeai că ţie nu ţi se va întâmpla aşa, nu?

Prima dată când ţi-ai dat seama cât de mult te-ai înşelat ai avut o depresie care te-a ţinut câteva luni. Îţi era ruşine cu tine şi nu reuşeai să pricepi ce ai făcut greşit.

N-ai greşit cu nimic, eu ţi-o spun acum, într-un minut, ţie ţi-au trebuit zile şi nopţi...

Îţi mai aduci aminte de nopţile nedormite? Acum dacă nu dormi una eşti terminat o săptămână. Dar de câte lucruri făceai atunci? Acum mai faci atâtea?

Undeva, pe drum, ne pierdem. Şi pierderea asta o numim schimbare, dar ne-a întrebat cineva dacă vrem să ne schimbăm?

Totul merge dupa un plan, numai că noi suntem ultimii care aflăm de el? De ce? Pentru că ne depăşeşte.

Viaţa ne depăşeşte, lăsându-ne o urmă a ei, pe care să mergem până la capăt. 

Trăieşte-ţi viaţa, împlineşte-ţi visele şi fii fericit.

Oare nu e o minciună? Ne-a spus cineva că pentru a face asta trebuie să ne depăşim condiţia? Nu. De ce? Pentru că toate astea sunt nişte fantezii, n-o spun eu, o spune cel mai optimist om din lume.

Viaţa e o umbră, un vânt de vară care te răcoreşte în căldura verii, însă acelaşi vânt este cel care îţi îngheaţă inima în iarna vieţii pe care o numim disperare.

Unde este soarele atunci? Ştie cineva?

Ai ieşit pe uşa, te-a orbit reflecţia soarelui în geamul din faţa ta şi ştii de ce? Pentru că noi nu ne mai uităm în sus, capete grele, pline de gânduri care ne apasă, privim în jos în pământul care într-un final o să ne înghită şi o să ne sufoce. De ce? De ce dacă visele noastre sunt acolo sus printre nori?

Când te-ai uitat ultima dată la soare şi i-ai lăsat frumuseţea să te orbească? Când te-ai întins ultima dată în iarbă şi ai privit o gâză cum se chinuie mai mult decât tine? Şi tu te plângi? Tu care ai lumea la picioare?

Zâmbeşte... ăsta nu e adevărul, nici măcar nu ştiu dacă am vrut să spun ceva, tu ai plecat oricum, eu încă sunt aici...

Read more...

Un A pe un ciob de hârtie

Am pus un A pe un ciob de hârtie şi i-am dat drumu pe râu. Pentru o vreme am putut să-l urmăresc cu privirea, dar după câteva rătăciri ale ochilor mei l-am pierdut. În zadar am tot străpuns şiroaiele spumegătoare ale râului, nu zăream nicio strălucire, nu simţeam nimic. Stăteam acolo pe piatra aia albă şi rece şi simţeam aerul rece cum îmi brăzda faţa, îmi biciuia privirea, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Simţeam fiecare fir de păr al bărbii cum îngheaţă şi cum se transformă în ţurţuri mici şi reci. Îngheţam, centimetru cu centimetru, simţeam cum îmi îngheaţă şi inima, simţeam plămânii în mine cum cedează unei respiraţii sacadate, îi simţeam cum urlă asurzitor asemenea unui peron de gară suprasolicitat.

Mă cuprindea o disperare neagră şi nu reuşeam să fac nimic. Gândurile zburau ciocnindu-se de alte gânduri, un haos controlat doar de limitele mele de a mai suporta durerea de cap ce mă chinuia şi mă călca în picioare. Oare lacrimile alea erau ale mele sau erau ale oricui? Mi-am băgat mâinile în buzunarele blugilor şi m-am ridicat în picioare. Eram aşa amorţit şi lipsit de coerenţă în mişcări şi în gânduri încât m-am speriat de propria umbră aruncată pe jos, în noroiul îngheţat bocnă. O priveam de acolo de sus, din palatul gândurilor, cu privirea înceţoşată şi încercam să-i disting forma contorsionată.

Aşa eram eu? O răbufnire a naturii într-un nor  de ceaţă scapată pe jos de soare. Eram urât, nişte forme monstruoase pline de întuneric, reci, coborâte parcă dintr-un infern întors pe dos. Mi-au dat lacrimile, îmi era ruşine de propria-mi fiinţă, aşa strâmbă şi nenorocită, aşa seacă şi lipsită de culoare. Am încercat să o ridic de jos şi când eram gata să o apuc a dispărut aşa cum dispăruse şi răsăritul.

Toate fug de mine mi-am zis, şi resemnat m-am aşezat pe piatră la loc. Oare fug ele sau le alung eu? Piatra se răcise şi mai tare, uitată de mine devenise parcă şi mai albă. Mă lipisem de ea şi parcă nu mă mai lasă să plec, ţintuit într-o lume rece şi moartă. Căzusem în uitare, lipsit de viaţă, închisesem în mine o inimă rece, ale cărei bătăi deveniseră o amintire ştearsă.

Speriat şi singur, priveam răul cum se scurge, îmi treceau prin faţă povestile lui şi treceau aşa repede cum treceau şi zilele mele. Am urlat la el să tacă şi să se oprească, dar nu m-a auzit. Se asculta pe el însuşi, fără să mai asculte de alţii.

Am auzit paşi, îi auzeam când mai repede, când mai încet. Sărise peste părâiaşul de lângă nucul cel bătrân, i-am auzit foşnetul hainelor agăţându-se de rugii cei uscaţi din spatele meu. Îmi era frică să mă uit înapoi, dacă nu era cine voiam eu să fie? Am simţit o mână uşoară şi caldă pe umăr... Iubitule, zise vocea, şi am expirat uşurat. Era ea.

M-am întors şi i-am sărutat mâna, buzele mi s-au lipit de ea şi mi-am ridicat ochii spre ea, plânsese.

Iubitule, spuse respirând sacadat, te iubesc. Am început să plâng, nu o meritam, îmi dăduse atâtea şanse şi eu le irosisem pe toate... mai voiam una.

M-am aruncat în genunchi, în faţa ei, şi am prins-o de mijloc. Am luat-o în brate şi i-am simţit mâna cum îmi mângâia creştetul. Mi-am lipit faţa de pântecele ei şi am izbucnit într-un plâns disperat. Mă iubea aşa de tare, îi simţeam dragostea cum se coboară asupra mea, prin degetele ei. Nu auzeam nimic altceva decât vocea ei, un far de speranţă într-o mare de deznădejde. Te iubesc, i-am spus şi eu printre sughiţuri, te ador, dragostea mea, şi m-am trezit ţinând-o strâns, într-o încleştare plină de dorinţă.

Îi sărutam pântecele, leagănul naşterii rodului iubirii noastre, purta copilul nostru, simbol al destinului nostru sufocat. Îi simţeam bătăile inimii, aşteptasem o viaţă pentru clipa asta. M-am ridicat în braţe şi am sărutat-o, era la fel de dulce ca în prima zi, aceeaşi privire care trecea prin tine şi te încălzea.

Ce aş fi fără tine? şi am strâns-o în braţe. Mirosea aşa bine, m-a luat de mână, zicându-mi:

Fetiţa noastră are nevoie de un tată, iar eu de un soţ, nu te voi ierta niciodată, dar te iubesc.

Şi am rămas fără aer, mut, lipsit de cuvinte, îmbâcsit într-un aer de vină de care nu voi scăpa niciodată...

Am iubit o femeie, o iubesc şi nicio altă femeie în viaţa asta sau viitoare nu se va mai bucura de dragostea mea, în afară de tine. Sunt al tău, trup şi suflet, într-o poveste fără început şi fără sfârşit pe care nu o vreau terminată niciodată. Nu-ţi promit că eu voi face să fie bine, nu-ţi promit că eu o să mă schimb, îţi promit că noi nu vom mai trece niciodată prin ce am trecut şi îţi promit că noi ne-am schimbat deja. Vreau să fiu soţul tău, tată pentru copiii noştri, vreau să-ţi fiu prieten, vreau să-ţi fiu alături în visele tale şi vreau să ne îndeplinim visele împreună. Visul meu eşti TU.

Te iubesc, dragostea mea, şi postarea asta şi cele ce vor urma sunt pentru tine.

Alin, azi, când gândul mi-a fost numai la tine... Ionela

Read more...