Când nu ştii ce ai şi preţuieşti ce n-ai avut niciodată

Mă uit în ochii pisoiului meu care îmi stă pe piept şi îl întreb de ce am pus titlul ăsta pompos şi ce naiba vreau să scriu... Nu-mi răspunde, mă priveşte suspect şi cu un aer de superioritate şi toarce fără nicio grijă... Ba chiar se întoarce cu spatele, arătându-mi lipsa de atenţie pe care mi-o oferă cu atâta dărnicie.

Nu, nu sunt nebun, nu vorbesc cu animalele şi nici n-am făcut vreo pasiune în a vorbi cu pisici... doar că e singura fiinţă care mă mai suportă la ora asta. Aş putea să urlu la el, să-i amintesc cine l-a văzut atunci pe stradă, zgribulit şi ud, pe timpul ăla aiurea, sub ploaia aia de toamnă... Aş putea să-i spun ca i-am oferit casă, masă, l-am ajutat să crească... dar cum poţi reproşa cuiva că i-ai dat o şansă? Cum poţi reproşa cuiva că i-ai oferit un ajutor fără ca acesta să ţi-l ceară? Ce fel de om ai fi?

Stau întins pe canapea cu laptopul în mână... Privirea îmi e mai mult în ceaţă şi uneori nu mai stau să găsesc sens cuvintelor... Scriu într-un ritm susţinut, dar nu mă gândesc ce scriu. Nu o să mai corectez niciun blog de acum înainte... Am închis ochii... nu pot tasta cu ochii închişi şi... atât. E doar prima parte a unui blog fără subiect încă şi fără sens... Nu-i aşa că a fost interesant?

P.S.: S-a întors „maşina care toarce”.