Simte ce crede

Asculţi poveşti, auzi cuvinte, simţi ce simţi şi taci. Nu-ţi pierzi speranţa niciodată, nu ai fost construit să-ţi pierzi speranţa. O picătură de dragoste te încarcă pozitiv pentru ani întregi de suferinţă. Dacă cineva ţi-ar şti secretul, lumea ar fi mai bună. Fire de praf pe o podea din gresie albă, luciu pierdut şi sec.
Nu este impasibilitatea voinţei de a lupta împotriva sorţii, a ceda este biblia laşului. Ai încercat vreodată să rezişti tentaţiei de a renunţa? Ai încercat vreodată să aştepţi? Să mergi până la capăt, să lupţi fără oprire pentru nesiguranţa zilei de mâine?
Floarea crescută pe un maldăr de gunoaie este mult mai frumoasă decât floarea crescută întru-un ghiveci pe pervazul ferestrei. De ce? Poate fiindcă nu-i dădea nimeni nicio şansă? Poate fiindcă a reuşit acolo unde mulţi au eşuat, poate fiindcă nu şi-a pierdut niciodată speranţa.
Dă-i diamantului din nămol şansa să strălucească, curăţă-l şi arată-i razele de soare, iar el o să ţi le strângă pe toate într-o strălucire ameţitoare.
Judecă încet, grăbeşte-te doar atunci simţi că te răzgândeşti.
Ai scris pe un petec de hârtie ignoranţă, ai desenat pe un zid de cărămidă fortă, ai lăsat cu picioarele tale în praf o urmă semnificând dorinţă, ce-ţi mai lipseşte omule să fii fericit? Viaţa?

Nu suntem noi drepţi să ne judecăm pe noi înşine, dar avem dreptul să ne criticăm... Nu-ţi pierde speranţa, o primeşti o singură dată si nu se regenerează, se topeşte picătură cu picătură şi se evaporă într-un nor de singurătate. Nu vrei ceaţă, nu vrei nori, vrei soare. Respiră adânc şi ia-o de la capăt.

Read more...

Amintire

Se uita pe fereastră printre perdelele trase şi vede o rază de soare. Închide ochii şi îşi imaginează ce ar putea fi dincolo... mai cald, mai bine... În întunericul şi liniştea ce-l înconjoară, acea fereastră este micul lui Univers. În fiecare zi se minunează cum raza de soare îşi schimbă forma si culoarea şi se întreabă dacă nu cumva e o alta... sau e aceeaşi? Altfel de ce l-ar vizita pe el în fiecare zi? Închide ochii din nou... şi zâmbeşte. O vede pe mama lui cum îl ţinea în braţe şi pe tatăl lui făcând feţe amuzante ca să-l amuze şi pe el, zâmbeşte când îşi vede fratele râzănd. Când erau mici, construiau împreună castele de nisip. Acum e singur şi nu mai construieşte nimic... Deschide ochii să se convingă că a fost doar un vis, frigul îl ajută să se trezească şi mai repede, suspină...
O lacrimă îi curge uşor pe obraji lăsând în urma ei o dâră strălucitoare. Priveşte tavanul camerei şi vede un fluture care zboară în jurul becului, tânjind după căldură, neştiind că acea căldură îi va aduce moartea... Frumuseţea naşte, frumuseţea omoară... Se ridică în picioare şi se apropie de noptiera din celălalt capăt al camerei goale. Pe ea zace uitată de-o vreme o carte poştală. E atât de roasă şi tocită încât abia se mai desluşeşte ce e scris pe spatele ei. Şi citeşte pentru a nu-ştiu-câta-oară, citeşte ca şi cum ar şti:
„Dragul nostru copil, ai grijă de tine şi să te faci bine, suntem alături de tine şi te vom vizita ori de câte ori putem, gândul nostru este numai la tine. Te vom iubi mereu, părinţii şi fratele tău te iubesc.”
...şi de atunci trecuseră 5 ani, iar singura lui amintire despre ei era copilăria. Oare îl uitaseră sau a murit? Privirea îi căzu apoi pe cutiile de pastile. Multe şi aproape goale. Însă rezultatul uita să mai vină. Îşi târî paşii către pat, iar la jumătatea camerei se prăbuşi pe podeaua rece. Îşi auzea respiraţia sacadată, iar privirea i se înceţoşa... Mami te iubeşte, puiul meu, mami te iubeşte...
....mami te iubeşte, puiule... Destul! Taci! Plângea... Plângea întins pe podeaua rece din camera goală şi întunecată, iar plânsetul lui se izbea de colţurile camerei. Plângea aşa cum făcuse în fiecare zi din fiecare săptămână, din fiecare lună, în fiecare din cei 5 ani de când era internat. Plângea cu ultimele lui puteri... Îşi plângea soarta, îşi plângea părinţii, îşi plângea fratele, îşi plângea neputinţa şi, mai ales, îşi plângea singurătatea.
Un suflet chinuit de atâta durere găsea consolare în acele lacrimi care îi brăzdau obrajii palizi, palizi de boală şi de durere. În întuneric, singurul lucru care mai lumina era strălucirea ochilor lui... Era ultimul licărit şi în ei speranţa... Cândva şi cândva acei ochi nu vor mai plânge... Iar acea strălucire nu va mai exista, se va împlini... Întins cum era săruta acea carte poştală şi simţea cum săruta obrajii mamei sale, o ţinea la piept şi simţea cum îşi strânge în braţe fratele, închidea ochii şi vedea zâmbetul tatalui său... De ce aşa, Doamne? De ce? Încercă să se ridice, dar parcă podeaua rece îl voia mai mult şi se lipise de el aşa cum se lipeşte zăpada de o petală de trandafir uscată... Simţea că moare... Murea speranţa, mureau amintirile, în fiecare zi se simţea mai sărac şi mai pierdut într-o singură dorinţă - familia.
Dar se făcu tacere... Adormise. Zăcea întins şi visa. Poate asa era mai bine. Visele erau singurele lui clipe de fericire, singurul moment în care simţea că trăia. Aşa, întins cum stătea, nu renunţase la nimic. Cartea poştală era strânsă la pieptul lui când un ţânţar bâzâind în întuneric se aşeză pe el. Îi sugea sângele blestemat, sângele care îl îndepărtase pe el de familie, de prieteni. Un râset de copil. Asta se auzea în visul lui. Visa la ai lui şi visa aşa frumos... Era aşa cald şi atâta lumină... Avea 20 de ani şi se simţea atât de bine. În vis apăru şi ea... Era o zi frumoasă de toamnă. Stătea pe o bancă în parc, abia ieşită de la cursuri. Aştepta pe cineva sau poate nu...
Pe aleile parcului era aproape linişte când apăru ea. Vântul îi anunţase prezenţa. Parfumul îl alertase cu mult înainte ca ea să se aşeze pe banca lui şi să-i spună: „Bună!” Avea nişte ochi atât de frumoşi şi un zâmbet atât de curat... Putea fi a lui şi el putea fi al ei. Aşa cum numai el putea să facă, se apropie de ea şi îi şopti la ureche: „Nu ştiu nimic depre viaţă, nu ştiu nimic despre mine, ştiu doar un lucru - te iubesc.”. Închise ochii şi nu simţi decât buzele ei muşcând din ale lui. Apoi o lumină. Era cu ea de mână şi păşeau către un cerc de foc. Zburau parcă şi simţea că aşa fericit cum e acum nu va mai fi niciodată... Zâmbea.

ora 09:50
Doctorul de serviciu îşi face rondul. Era nou, azi era prima lui zi. Deschide uşa camerei 9 şi îl găseşte pe pacient întins pe jos. Verifica semnele vitale... inutil. Mai târziu s-a aflat că pacientul murise în urma unui atac de cord. Avea 25 de ani şi suferea de leucemie.

ora 15:00
Telefonul familiei sună. Răspunde fiul. Buna ziua, domnule. Sunt doctorul Pătraşcu şi vă anunţ cu regret decesul fiului dumneavoastră... şi se făcu tăcere. Doar zgomotul receptorului căzând pe masă întrerupe tăcerea...
„Tati... Mami... A... Fratele meu a murit...”

sursa foto

Read more...

Rugă pentru părinţi

Read more...

Talent

Read more...

Povestea unui demon atins de un înger (partea 1)

A început ca o glumă şi a continuat ca o glumă până într-un moment în care a devenit ceva serios şi asta a speriat-o. Oare va înţelege cineva vreodată ce avea de spus? Oare cuvintele ei vor fi îndeajuns să exprime ceea ce voia? A încercat. Unii poate vor spune că a reuşit, alţii însă nu. Totul se rezumă la a o înţelege, aşa cum este ea, cu plusurile şi minusurile sale.
Dacă le-a produs vreodată un zâmbet, dacă le-a alinat vreo durere, merită apreciată. Dacă a greşit iertaţi-o, nu a vrut, poate doar s-a străduit mai mult decât trebuia, asemeni unei flori care vrea să prindă toate razele soarelui şi îl urmăreşte întreaga zi. Voia doar puţină atenţie, de la ei, de la el... EL. Dacă aţi gândit rău despre ea, păcatul vostru. Şi ea poate a făcut la fel, dar într-un tarziu şi-a recunoscut greşeala şi a căutat iertare.
Se ruga odată la Dumnezeu, iar Dumnezeu, credea ea , nu a ascultat-o, şi s-a suparat pe Dumnezeu şi nu a mai vrut sa audă de EL, dar a venit şi ziua împăcării. În atâtea încercări de a fi mai bun, atâtea transformări, atâtea au trecut peste ea încât pierduse orice speranţă de a mai găsi calea spre lumină.
Dacă nu puteţi, nu încercaţi să o înţelegeţi. Dacă vreţi să o judecaţi după nu merită osteneală, pentru că nu ăsta e ţelul ei, ascult-o şi lasă aprecierile pentru mai târziu, iar dacă vreodată ai ceva să-i spui, curaj şi n-o lăsa pe ea să-şi imagineze, pentru că imaginaţia ei zboară, iar mesajul nu va fi niciodată înţeles.
Sunt momente în care nu-şi mai aude gândurile şi liniştea o sperie. Oare nu e la fel pentru toţi? Oare suntem noi diferiţi de ea sau nu vrem să recunoaştem? De ce să o judecăm pe ea? De ce să ne judecăm unii pe alţii? Timp preţios pierdut fără rost când şi aşa o viaţă nu ne este de ajuns pentru a face totul sau măcar a încerca...

{va continua}

Read more...

Un nou început

Toată lumea are nevoie de un nou început... Undeva, cândva în viaţa ta, spune-mi că n-ai simţit nevoia să o iei de la capăt? Spune-mi că mă înşel şi poate aşa e. Poate tu eşti alfel... Noi, restul, nu suntem...Un nou început... E nevoie de aşa ceva. Să laşi în urmă tot ce a fost şi să te deschizi către ceva nou. Cât de greu poate fi? Numai cine a mai facut asta ne poate spune cât de greu poate fi să laşi totul în urmă, cu rele, cu bune şi să o iei de la capăt... Vrei să fii alt om şi e de ajuns să faci doar un pas pentru asta. Să o iei de la început... Poţi renunţa aşa uşor la trecut? Poţi renunţa aşa uşor la tot ce a fost? Nu. Pentru asta există amintirile care sunt cea mai puternică legătură cu trecutul nostru. Aşa că niciodată nu vom putea cu adevărat să o luăm de la capăt... Poţi doar să schimbi drumul, să o iei pe altă cale şi să vezi cât vei putea merge şi pe aceea, pâna o vei lua din nou de la capăt...

Deci dacă e să recunoaştem cine, cum, când şi ce vrea, eu sunt primul. Vreau un nou inceput... Întrebarea e dacă eşti în stare de ceea ce îţi propui, dacă poţi lupta pentru ce vrei şi dacă vrei cu adevărat ce spui. E uşor să spui nişte cuvinte, dar numai faptele le dau cu adevărat greutatea de care e nevoie. Aşa că îţi pot spune orice, că eşti rău, că eşti bun, că eşti laş, că eşti curajos... până nu vorbesc şi faptele, nimic nu contează...

Ai nevoie de un nou început, crede-mă... Poţi? Vrei? Crezi că ai vreo şansă? Vom vedea...

sursa foto

Read more...

~

Read more...