Undeva în colţul ochiului parcă zărisem o lacrima, dar clipitul necontrolat şterse orice urmă.
- Mă gândeam la el.
...şi o credeam. Nicicând o privire nu fusese mai sinceră. O trădase dinainte reacţia ei. Nu se putea abţine cu toate că îşi dorea. Timpul nu avea limite pentru ea atunci când se gândea la el, treceau poate şi ore şi ea se gândea tot acolo, acolo departe, unde numai gândul ei putea ajunge. Stătea ore, asemeni unui bolovan în milocul unui râu învolburat, toate treceau pe lânga ea şi o măcinau, dar ei nu-i păsa. Am rugat-o să-mi povestească orice numai să o ţin lânga mine. Aş fi vrut să vorbească despre ea, dar buzele îi tremurau nervos şi erau palide, parcă îngheţate într-o încleştare rece. Nu putea scoate niciun cuvânt. Într-un târziu mi-a povestit despre copilăria ei, fusese cândva şi fericită...
Copilăria ei nu era diferită de a ta sau a celorlaţi. În glumă mi-a spus de prima ei dragoste la şase ani şi de prima ei deziluzie. A durat putin, el a plecat şi ea a rămas cu amintirea. Era aşa de mică şi totuşi a contat. Îşi mai aduce şi acum aminte de fiorii ce îi simţea atunci. I-a plăcut, nimic nu se poate compara cu acea senzaţie. Ce mici sunt lucrurile care ne pot produce fericirea, dar şi ce rare.
Şi a mai existat un moment că ăsta în viaţa ei şi ea a profitat de tot, parcă ştia ce avea să o aştepte... Cine ştie ce era în mintea ei de copil, inocenţa şi puritatea acestei perioade păstrează secrete până şi faţă de ea. Mi-a povestit de şcoală, ce fericită era atunci. Nu excelase, ştia însă să profite de toate şansele care i se iveau. Şi din nou i-a fost bine. Cel mai mult îi plăceau ceilalţi copii, cu toate că nu îi considera pe toţi prietenii ei, îi plăcea să îi ştie lângă ea...
Era ora şase după amiază. Se întunecase afară, lucru neobişnuit pentru acea perioadă din an. Era cam înnorat, într-adevăr...
- Hai să mâncăm ceva, mi-a spus...
...şi a venit la fix , cu toate că povestea ei curgea , simţeam nevoia de o pauză...
- Ştii care e mâncarea mea preferată?
- Care?, am întrebat-o.
- Să scrii amănuntul ăsta, poate contează. Aceea care se mănâncă în doi, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc singură...
...şi parcă avea puţină dreptate.
- Cu toate că ce mi-ai spus până acum este viaţa ta, nu ştiu pe câţi interesează copilăria ta. Nu diferă cu nimic de a altora.
- Într-adevăr, ai dreptate, dar a mea se termină înainte să înceapă, nu sunt singura, dar... a ta cum a fost?
- Nu despre mine era vorba!
- Ştiu, dar ai ceva de ascuns?
- Nu cred că lumea ar trebui să ştie despre viaţa mea!
- Dar despre a mea trebuie, nu?
- A fost alegerea ta, tu vrei ca lumea să te înţeleagă.
- Da, bine. Hai să o lăsăm aşa, vorbim despre ce vrei tu...
...şi întoarse privirea spre şemineul din partea cealaltă a camerei şi rămase aşa. Tocmai când terminam de mâncat ceasul arăta ora 19. Am observat că în cameră nu erau niciun fel de poze şi am întrebat-o:
- Dar tu nu ai nici un fel de amintire?
- De ce întrebi?, îmi spuse ea.
- Pentru că nu ai nicio poza pe aici.
- Amintirile mele sunt aici.
...şi arătă spre inimă.
- De aici nu vor dispărea niciodată.
...şi iar trebuia să-i dau dreptate, lucru care mă enerva. Cui îi place să dea dreptate tot timpul, chiar dacă aşa este corect? Nimănui. Am baut un pahar de vin. Avea o sticlă de vin roşu. Spunea că ăsta îi place ei.
- Hai să-mi povesteşti din nou!
Şi mi-a spus despre familia ei. Avea doi fraţi, unul diferit de celălalt. În unele momente singurul lucru care părea să îi unească erau parinţii, aceiasi... Cam ironic.
6Îşi iubea fraţii chiar dacă nu prea arăta asta. Nu ştiu ce ar fi făcut fără ei dacă aceştia ar fi părăsit-o. Părea fragilă când vorbea de familie, de iubire, dar... nu era chiar aşa. Trecuse peste toate. Părinţii ei sfârşiseră a mai fi o familie în clipa în care nesinceritatea coborâse în rândul sentimentelor dintre ei... O decizie care nu i se păru corectă şi pentru care, la început, se învinovăţi, dar nu fusese vina ei şi nici a fraţilor ei. Însă ea fusese singura care conştientizase asta.
Nu a vrut să mai vorbească despre asta. Avea 13 sau 14 ani când s-a întâmplat şi s-a întamplat atât de repede că nici nu a realizat. Un lucru diferă la ea faţă de alţi copii care s-au pierdut pe drum după aşa ceva, ea nu a făcut-o. Şi nici fraţii ei, cel puţin nu total. Toţi i-au spus că asta i-a maturizat. Ei voiau să se maturizeze, dar ea nu. Voia să fie tot copil şi să rămână aşa. Se speria de vârsta ei şi nu voia să renunţe la copilărie. Încerca să rămână tot un copil cu toate că... nu era. Era un copil cu supărări. Un paradox, pentru că nimic n-ar trebui să arunce nori pe lumina copilăriei.
Şi-a urât părinţii după asta până a învăţat să-i iubească din nou şi se plângea că mai are de învăţat. Drama pare aceeaşi, părinţii se despart, copiii sunt la jumătate puşi în faţa unei alegeri imposibile, puşi să aleagă cui să vândă dragostea lor... Cea mai mare greşeală a unui părinte, cel mai mare blestem al unui copil... şi peste asta a trecut. Însă şi asta a marcat-o. De aici, credea ea, totul a început... sau s-a sfârsit. Mă uit la ea, nicio lacrimă, nicio schiţare a regretelor...
- Nu simţi nimic când vorbeşti de asta?
- ...lacrimile s-au dus. Au curs atâtea încât nu le mai ştiu numărul, acum totul e uscat, asemeni unui deşert ce moare, vorbele spun totul, gesturile nu-şi mai au rostul, nu mai impresionează pe nimeni... Am vrut să mă sinucid. Credeam că moartea mea va schimba ceva, credeam că dacă eu dispar vor avea ceva la ce să se gândească, să uite de prezent şi să se gândească la trecut, la cât de frumos ne stătea ca familie, însă au aflat şi gestul meu nu a făcut decât să adâncească depărtarea dintre ei. Poate moartea mea le-ar fi fost o lecţie, că au eşuat ca părinţi, că nu sunt meniţi să poarte acest titlu, că nu-şi merită norocul: eu şi fraţii mei... Nu caut milă, nici compasiune, vreau doar ca lumea să mă înţeleagă, nu sunt un sclav în căutarea libertăţii şi niciun condamnat la moarte în căutarea izbăvirii... Sunt eu, doar eu... Eu şi visele mele spulberate, eu şi dorintele mele, eu şi durerile mele... doar eu.
Devenea enervantă, chiar foarte enervantă. În tot ce spunea era atâta dreptate încât ... Însă avea dreptate şi am tăcut...
- Vorbeşte-mi despre fraţii tai!
- Am un frate şi o soră.
Fratele ei era ceva mai mic ca ea, iar surioara ei era un copil. Dragostea era totul pentru ea. Se observa asta mai ales când vorbea de familie.
- Dragostea în familia mea era împărţită... Pe fratele meu îl iubeau mai mult, pe surioara mea mai puţin. Eu eram undeva între, o combinaţie între nepăsare şi siguranţa că mă voi descurca singură.
Încă un lucru care o nemulţumea, încă o frustrare, multe gânduri ascunse. Îi iubea pe amândoi deopotrivă, fratele ei o ajutase mult, necondiţionat, lucru rar întâlnit în zilele noastre chiar dacă vorbim de fraţi. Pe sora ei o vedea retrasă, liniştită, incapabilă vreodată să greşească, însă egoistă în încercarea ei de a se proteja şi a nu fi rănită. Timpul trecea pe lângă noi zgomotos în bătăile ceasornicului, furios parcă, cerând să fie lăsat să zboare... Povestea curgea şi parcă nu avea sfârşit, cu toate că vorbeam de viaţa unui om, limitată ca perioadă şi infinită ca simbol.
- Omul există atât în timpul vieţii sale cât şi după moarte. Dacă ai lăsat ceva în urma ta, înseamnă că ai trăit. Dacă te-ai mulţumit cu ce-ai avut atunci eşti mort şi amintirile sunt singura urmă a existenţei tale, în amintirea altora îţi prelungeşti existenţa, spunea ea privind către televizorul pornit parcă din lipsă de inspiraţie.
Era în stare de atâtea lucruri, dar nu voia nimic, încerca să spună atâtea, dar nu arăta nimic... Unde era voinţa? Pierdută oare de-a lungul timpului voluntar sau involuntar? Cine ştie? Nu sunt expert să decid şi nici nu vreau să o judec, nu am dreptul să o fac şi aşa e moral... Mă uit la ceas, e şapte şi douăzeci... E seară.
7Ce puţin trecuse de ultima dată de când mă uitasem la ceas şi ce mult mi se părea... Atunci când vorbele îşi prelungesc durata prin înţelesul lor... o caut cu privirea. Să-i citesc strălucirea din ochi... Nu mai visează demult. Se uita în continuare la televizor ca şi cum ceva interesant ar atrage-o. Întrerup tăcerea şi o întreb... Unde ai pierdut dragostea pe drum? Cui i-ai lăsat-o?
...nimic. Tăcere... Ochii i-au căzut pe o pată de pe podea... Încerc să o întreb din nou şi-mi spune:
- Taci. Taci şi ascultă tăcerea care mă înconjoară... Ascultă lacrimile care au curs în camera asta... Ascultă petele stinse de pe perna cu care adormeam în braţe noaptea şi spune-mi tu... Spune-mi tu unde e dragostea... Unde am pierdut-o? Vrei să ştii unde e? Am vândut-o pentru o clipă de fericire... Am pierdut-o la un joc de cărţi cu viaţa, soarta avea chinta royală, iar eu n-aveam nimic... Nici măcar siguranţa că ma iubea...
- Cum îl chema?
...nu vrea să-mi răspundă, dar pare fascinat de el.
- Ai văzut vreodată un înger?
- ...un înger? întreb eu. Îngerii nu există, eu n-am văzut, tu?
- Pe el...
...şi cade pe pat într-un val gros de fum... Îşi aprinsese ultima ţigară, care ardea mocnit... Cu un zgomot de buştean ars într-un şemineu în miez de iarnă... Se uită la tavan şi suflă fumul atât de tare încât atingea lustra coborâtă peste pat, fumul îneca lumina şi făcea camera întunecată şi parcă mai mică... Ajunsesem să vorbim despre ceva ce ne depăşea pe amândoi, un subiect în care niciunul dintre noi nu excela, ce-i drept, nimeni nu se poate lăuda cu asta, dar...
Decât să iubeşti în fiecare zi cu gândul, mai bine o secundă cu inima...{ va continua}
