La 26 de ani

La 26 de ani nu e ca la 25 şi cred, dacă nu cumva sunt aproape sigur, că la 27 va fi diferit de cum e acum. E o teorie de-a mea, cum că pe măsură ce trec ani, viaţa se schimbă... Ce revelaţie. :)

Acum am sau, mai bine zis, pînă acum am adunat nici mai mult, nici mai puţin de 26 de ani, mai precis vreo 317 luni, mai exact 1386 saptamani sau, să fiu mai concis, 9704 zile. Mă pierd în numere, nu? Ei bine, nu încă, pentru că până acum am trăit 232880 de ore, adică vreo 13972852 minute, care în secunde înseamnă 838371161. Şi ca să închid apoteotic, vreau să spun, şi acum mă întind pe pat când spun asta, eu, Alin, în toată graţia mea şi a lui Dumnezeu care m-a lăsat să înfloresc prin zonă, am trăit nici mai mult, nici mai puţin de 8383711161233 milisecunde, care cred că înseamnă o grămadă de clipe de viaţă. Nu m-am gândit niciodată că viaţa poate fi împărţită în fragmente atât de mici.

Trece timpul... Timp a trecut şi de când m-am apucat să scriu postarea asta, timp a trecut de când m-am gândit să scriu postarea asta, dacă e ceva ce pierdem constant, asta e timpul. Nu pentru că vrem noi sau nu pentru că nu vrem să facem ceva în privinţa asta, pur şi simplu suntem furaţi Viaţa ne fură din timpul nostru şi timpul nostru ne controlează viaţa.

Aveam 26 de ani, înca îi mai am, nu i-am pierdut. O să-i schimb pe 27 de ani, o afacere profitabilă, aş spune, dacă n-ar fi vorba de anii mei de viaţă.

God dammit! Sunt tânăr, ce pesimistă sună postarea asta. Când aveam 18 ani ani îmi doream să fiu aici, acum, când sunt aici, îmi doresc să am 18 din nou. Oare ne e frică? De ce? Pentru că viata te face să te simţi ca într-un tobogan care curge la vale şi din care nu te poţi opri şi nici nu te poţi da jos, dar mai ales să urci de unde ai venit, aşa cum făceam când eram copii în curtea grădiniţei. Toboganul ăla nu era la fel.

Presupun, totuşi, că frumuseţea izbăvitoare a vieţii ne va face să uităm cât de scurtă e. Trăim clipa, trăim pentru clipe viitoare sau trăim în clipe trecute, oricare ar fi destinul nostru, viaţa este un dar de care te bucuri asemenei unei cutii de bomboane, de cele mai multe ori o mănânci singur, însă ajungi într-un moment în care simţi nevoia să o împarţi cu cineva. Dacă găseşti persoana potrivită ţi se vor părea cele mai dulci bomboane din lume, dacă nu, o să mănânci cu noduri în gât. 

Mie îmi plac bomboanele pe care le mănânc acum, mi se par atăt de dulci...

Aveam ceva de spus, dar am uitat. Păi, în concluzie, ce face eu la 26 ani? 

Eu iubeşte mult la un înger de fată pe nume Ionela, ale cărei buze ţin să menţionez că vreau mereu să le sărut cu foc, eu munceşte cu spor în construcţii, day after day after day, aşteptând o vacanţă bine meritată. Leneş ca întotdeauna am uitat să mai pun pe ceva gândurile astea multe ale mele şi la final visez. Visez al naibii de mult, sunt un maniac al visatului, cu ochii închişi, deschişi, toată ziua şi toată noaptea.

La 26 de ani sunt mari şanse să mă apropii de clipa când o să mă numesc cu adevărat barbat...