Povestea unui demon atins de un înger (partea 1)

A început ca o glumă şi a continuat ca o glumă până într-un moment în care a devenit ceva serios şi asta a speriat-o. Oare va înţelege cineva vreodată ce avea de spus? Oare cuvintele ei vor fi îndeajuns să exprime ceea ce voia? A încercat. Unii poate vor spune că a reuşit, alţii însă nu. Totul se rezumă la a o înţelege, aşa cum este ea, cu plusurile şi minusurile sale.
Dacă le-a produs vreodată un zâmbet, dacă le-a alinat vreo durere, merită apreciată. Dacă a greşit iertaţi-o, nu a vrut, poate doar s-a străduit mai mult decât trebuia, asemeni unei flori care vrea să prindă toate razele soarelui şi îl urmăreşte întreaga zi. Voia doar puţină atenţie, de la ei, de la el... EL. Dacă aţi gândit rău despre ea, păcatul vostru. Şi ea poate a făcut la fel, dar într-un tarziu şi-a recunoscut greşeala şi a căutat iertare.
Se ruga odată la Dumnezeu, iar Dumnezeu, credea ea , nu a ascultat-o, şi s-a suparat pe Dumnezeu şi nu a mai vrut sa audă de EL, dar a venit şi ziua împăcării. În atâtea încercări de a fi mai bun, atâtea transformări, atâtea au trecut peste ea încât pierduse orice speranţă de a mai găsi calea spre lumină.
Dacă nu puteţi, nu încercaţi să o înţelegeţi. Dacă vreţi să o judecaţi după nu merită osteneală, pentru că nu ăsta e ţelul ei, ascult-o şi lasă aprecierile pentru mai târziu, iar dacă vreodată ai ceva să-i spui, curaj şi n-o lăsa pe ea să-şi imagineze, pentru că imaginaţia ei zboară, iar mesajul nu va fi niciodată înţeles.
Sunt momente în care nu-şi mai aude gândurile şi liniştea o sperie. Oare nu e la fel pentru toţi? Oare suntem noi diferiţi de ea sau nu vrem să recunoaştem? De ce să o judecăm pe ea? De ce să ne judecăm unii pe alţii? Timp preţios pierdut fără rost când şi aşa o viaţă nu ne este de ajuns pentru a face totul sau măcar a încerca...

{va continua}