Alin Şovăială

În gând clădesc castele de cleştar, dar e amar                  

Castele să ştiu să clădesc, dar fără să ştiu să iubesc...      
      

photo

Fără să fiu acuzat că sufăr de cultul personalităţii, o să scriu o postare despre mine. Da, o să-mi testez obiectivitatea şi dacă nu pot fi obiectiv cu mine însumi cum aş putea fi cu alţii?

Sătul de gargara din cuvinte mari, dar fără greutate, aş începe obiectiva mea apreciere asupra eului meu prin a spune că atunci când sunt îndrăgostit sau iubesc nimic nu mai contează. Acum sunt şi îndrăgostit şi iubesc, pe deasupra. Deci, logic, nimic nu mai contează.

Cam atât despre mine, dacă ar fi trebuit mai mult vă spun că sunteţi subiectivi.

Alin e luat sau răpit, mai bine zis, prins în magia unui pitic ce l-a fermecat. A pornit pe un drum cu sens unic, un drum la al cărui final îl aşteaptă fericirea eternă, adunată în ochii strălucitori ca roua ai unui înger plin de dorinţă.

Nu mai ştiu ce înseamnă singurătatea, tristeţea singurătăţii şi nu mai am gustul ăla amar al patului gol plin de umbre fără feţe. Acum toate umbrele mele au aceeaşi faţă, au formă, au parfum. Un echilibru pe care numai un singur om din lumea asta mi-l poate oferi. Nu vreau să fiu egoist, dar ea este a mea. Eu sunt al ei. Noi ne aparţinem trup şi suflet, cu cerul deasupra şi cu picioarele pe pământ.

Nu mi-e ruşine că te iubesc, mi-e ruşine că te-am găsit abia acum, iubire. Nu ştiu cum arată un final fericit, dar mi-ar plăcea să-l trăiesc cu tine.

Dragostea? Dacă ştiam cum e, aş fi căutat-o mai demult. O singură persoană mă cunoaşte la fel de bine ca mine şi e destul. Te iubesc. Eu. Alin.