Obsesia mea: un an 5 luni şi 2 zile

Se pare că nu merge aşa. Oricât de mult aş încerca nu merge aşa. Nu merge, domnule. Nu merge, ce e aşa greu de înţeles? Crezi că n-am încercat? Serios că am încercat. Mi-am pus ciorapii pe dos, mi-am pus boxerii pe dos, tricoul, capul... şi nimic. Nu s-a schimbat nimic. Speram...
Speram să nu mă mai împiedic de aceleaşi rahaturi, dar nu, o fac mereu şi mereu şi mereu, conform teoriei că dacă faci ceva odată, fă-o mereu.
Am obosit. Sătul de mişcarea asta circulară, îmi vine să vomit. Nu pot să fiu pesimist, chiar dacă încerc. Nu pot nici măcar să duc la capăt ce am început. Eternul data viitoare mă ţine în viaţă. Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu, atunci este un Dumnezeu corupt, frustrat, trădat de noi şi care trădează la rândul lui. Nici nu vreau să vorbesc de Dumnezeu. Îmi rezerv dreptul de a mă sinucide verbal când vine vorba de asta.
Visez o grămadă la fericire şi începe să mă cuprindă un sentiment de aproape care e undeva la mama dracului, dacă înţelegi ce vreau să spun, dacă nu atunci o să înţelegi când o să vezi că nici măcar cuvintele nu schimbă nimic.
Noapte bună, conştiinţă. Odihneşte-te. Oare sentimentul ăsta de vină o fi bun întins pe pâine?
Mi-e dor de vocea ce mă încălzeşte când mor pe dinăuntru şi mi-e dor de cuvintele care mă liniştesc... Adică mi-e dor de tine, iubito. E simplu, doare şi miroase a tine. Îţi dai seama ce mult te iubesc?