Suntem regrete şi amintiri

Adorm. Puţin câte puţin. Adorm în culori palide, lipsite de speranţă. Un somn rece care şterge lumina ce trece prin ferestre, prin geamuri ciobite de bucăţi de suflet îngheţat şi inimă sfărâmată cu călcâiul de un bocanc prea grăbit să înţeleagă iubirea.

Întâi a fost întuneric, pe urmă au fost nori de lumină, apoi iar întuneric. Unde sunt norii ăia mari şi albi şi pufoşi ca nişte perne mici şi moi? Era aşa de bine atunci... Se simţea în aer parfum de fericire amestecat cu arome fine de eternitate. Păreau nişte nori făcuţi să reziste pentru totdeauna. Cresc fire de iabă şi muşchi pe un suflet rătăcit în pustietate. Asta e bine şi rău şi bine iar. 

Statornicia unui suflet stă în firele de iarbă ce-i umbresc fruntea şi-n muşchiul ce-i apară privirea de ploaie. Nu mai plânge inimă, curmează-ţi lacrimile sărate, o să omori iarba, o să usuci muşchiul şi pe urmă vei muri şi tu lipsită de apărare, lipsită de dragostea pe care ai căutat-o întreaga viaţă.

Un melc fuge de soare. Ascuns sub frunza unui eucalipt uriaş îşi simte puterea definită de umbra pe care o face peste frunzele pe care alunecă. O dâră lungă şi umedă îi trădează originea şi destinaţia, dâra amintirilor, dâra incontestabil mai lungă decât zilele lui de viaţă. Poate cândva dâra se va opri. Poate amintirile îşi vor termina sensul, iar rolul lor nu va mai fi atât de important, poate vor dispărea undeva sub norii uitării pierdute în hăţişurile gândurilor, amintiri ce odată creşteau ca nişte crini într-o grădină părăsită.

Nu ştie nimeni unde au început toate, nici măcar ciuperca din faţa stâncii uriaşe pe care el, melcul, cu încăpăţânarea specifică se chinuie să o urce. Oare e prea mult? Oare e prea mult să speri? Să încerci? Să lupţi? Cum ai putea să spui că e prea mult dacă nici măcar n-ai încercat. Melcul nu e salcia bătrână din capul viei care zici că e acolo de secole. Melcul e liber... Liber să cutreiere lumea, liber să cunoască alţi melci, liberi să simtă, să vadă, să câştige şi să... piardă. Melcul e mai uman decât încercarea disperată a salciei de a-şi lungi crengile în bătăia vântului până la nufărul de pe lac. 

A visat într-o noapte că va fi al ei. A visat că va veni o zi în care vântul cel turbat îi va împlini dorinţa. A visat să-l atingă, să-l mângâie cu frunzele ei verzi... o dragoste aproape imposibilă, lipsită de şansă, trădată de noroc. Salcia şi-ar fi dorit să fie vânt, să nu fie salcie. Să fie liberă şi să curgă printre petalele nufărului, să-i simtă parfumul, aşa cum numai vântul poate. Să-i admire chiar şi pentru o clipă frumuseţea. Să-i răvăşească petalele, să-l culce şi să-l plece la pământ sub atingerea ei. N-a avut noroc. Prea mult nu şi prea puţin da.

Timpul a trecut aşa cum trec toate. Salcia a îmbătrânit. Simţea cum crengile nu i se mai întind ca odinioară. Simţea cum vântul abia o mai atinge. Simţea cum rădăcinile i se uscau şi cum îşi pierdeau uşor legătura cu originea ce-i dăduse viaţă. Nici măcar nufărul cu a lui frumuseţe tulburătoare nu reuşise să păcălească timpul. Devenise o palidă amintire a nufărului ce fusese odată, se uscase, dar pentru salcie, el era la fel de frumos ca-n prima zi, când o furtună de primăvară îl adusese-n calea ei.

Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată şi sentimentele nu dispar. Uneori, poate îşi mai pierd din strălucire, dar au grijă amintirile să nu le lase niciodată să moară. 

Era ultima seară de vară. Apa şiroia alene printre pietrele de bazalt alb şi rece. Nufărul se oprise pe o piatră şi zăcea aproape nemişcat în lumina unui apus ce dispărea în uitare. Lacrimi şiroiau din ochiei salciei. Suferea în tăcere şi se simţea mai neputincioasă ca niciodată. Orice i-ar fi spus, cu orice şoaptă l-ar fi dezmierdat, oricât de mult încerca să-i facă pe plac... nu reuşea. Nufărul era prins într-o tăcere fixă, iar nemişcarea lui mirosea a moarte. Şi-atunci salcia şi-a pus o dorinţă şi i-a ordonat vântului să o doboare. Să o doboare fără milă, în speranţa că va ajunge lângă iubirea vieţii ei, chiar dacă ar fi trebuit să plătească preţul suprem. Nu avea regrete. Singurul ei regret era timpul pierdut departe de dragostea ei. Îi mai aruncă o ultimă privire, de acolo, de unde întreaga sa viaţă îl urmărise, şi cu o ultimă suflare se lăsă în voia nimicitoare a vântului năprasnic.

Mai repede! Mai repede!  strigă salcia cu disperare. Zbucium şi jale închise în scârţâitul trunchiului bolnav, plin de iubire... Se prăvăli peste luciul apei, aşa cum se prăbuşeşte un bolovan, aşa cum se năruie o stâncă din vârful unui munte. Zăceau în ea dorinţa, frustrarea şi becisnicia pentru care găsise forţă să se elibeze abia acum. 

Îşi lungise crengile până-l atinse. Zăcea fără suflare. Nufărul se uscase şi-l părăsise orice urmă de viaţă. Salcia se trase până lângă el şi-l îmbrăţişă. Cu lacrimi, în ochi îl sărută şi-i şopti cuvinte numai de ei înţelese. Pierduse şansa de a-i simţi căldura, pierduse ocazia de a-l privi în ochi atunci când îi jura iubire veşnică. Ochii lui erau acum reci şi palizi. Se stinsese. 

Prea târziu, târziu pentru dragoste, târziu pentru iubirea ce viaţa o naşte într-o clipă pentru eternitate. Timpul, cel mai radical inchizitor al lumii... Timpul, suferinţă ascunsă în suflet... Niciodată nu e prea târziu sau prea devreme până când târziu nu devine prezent. Nu ai decât o şansă la fericire, nu o rata. Îmbrăţişeaz-o şi savurează fiecare moment ca şi cum nu cunoşti alt cuvânt decât cuvântul prezent. Dragostea este eternă, dar noi nu suntem. Sunteam regrete şi amintiri... suntem oameni.

sursa foto