S-a spart un ciob de sticlă

Ai o revelaţie, toate imaginile, din toate pozele pe care le-ai văzut vreodată se uită la tine şi râd. Râd ironic şi tu, în agonia ta oarbă, mori cu inima tăiată în fâşii mici şi uscate. De ce? Nu e o întrebare, asta e de fapt singurul răspuns pe care îl vei primi vreodată şi singurul răspuns pe care ţi-l vei spune singur în fiecare zi pentru următoarea ta viaţă. Te dor tălpile şi te ustură pentru că până acolo jos a ajuns durerea.Cu fiecare pas pe care îl faci, cu fiecare mişcare pe care o arunci, cu fiecare vorbă pe care o rosteşti nu faci decât să îţi măreşti durerea. Şi îţi place, îţi place să simţi ce au simţit alţii înaintea ta, ce vor simţi alţii după tine.

N-are legătură cu oamenii, n-are legătură cu tine, totul se rezumă la a vrea sau a nu vrea nimic. Când vrei totul trebuie să te pregăteşti pentru ce va urma, trebuie să te pregăteşti pentru greutăţi, pentru ironii şi pentru râsul ăla patetic pe care ţi-l afişează faţa aia zâmbitoare cu ochii ăia mari care te privesc de parcă ai fi cea mai retardată fiinţă de pe planetă. 

Dar nu ceda, strânge din dinţi şi nu renunţa, nu renunţa la tine, la cine eşti, la cine ai devenit, uită-te de unde ai venit şi mai priveşte o dată încotro te îndrepţi. E lung drumul, e plin de pericole şi mai ales plin de dezamăgiri, iar pe pancarda de pe marginea drumului nu scrie decât un singur lucru: Viaţă - sens unic. Mergem înainte... aşa va fi mereu, mereu înainte.

sursa foto