Poveşti din tren

Undeva între Câmpina şi Cluj, pe un drum lung care, făcut exagerat de des, presimt că va deveni insuportabil. Singurul lucru pozitiv în toată călătoria asta este că mergând ziua am norocul să pot privi frumuseţile ţării ăsteia căreia nu i-a mai rămas decât frumuseţea, asta până când o vom vinde şi p`asta. Am dat 4 lei în tren pe un carneţel de la un vânzător ambulant pentru că aveam chef să scriu pe ceva şi nu aveam pe ce. Până la Braşov, de la Bucureşti de unde m-am urcat, am mai văzut drumul ăsta. Singurul lucru unic este toamna care a îmbrăcat peisajul, în rest totul mi se pare izbitor de „la fel”. Călătoresc cu un Intercity şi observ o mare diferenţă faţă de acceleratul cu care am venit. Am aer. Cam asta ar fi cea mai potrivită sintagmă să explice senzaţia pe care o simt. Simt că respir aer, nu aşa ca atunci când am venit, când totul mi s-a părut la normă. 

Oare cum se simt cei care sunt mereu pe drumuri? S-or fi simţind bine? Mie îmi place statornicia lucrurilor. Mă voi obişnui vreodată cu drumul acesta, cu altele mai lungi? Mă duc acasă şi vin de acasă, un paradox, ştiu. Vin de undeva şi mă duc undeva, un sentiment de bine că-n fiecare loc eşti aşteptat cu dragoste. Las în urmă douăzeci şi şase de ani şi jumătate şi mă-ndrept spre luna mea şi jumătate alături de iubita mea, de care mi-e dor. Şi timpul zboară, zboară, iar peste mine s-au aşternut ultimele raze de soare pe ziua de azi. Curg alene pe câmpurile de la marginea Braşovului, blocuri dezolante de pe vremea lui Pazvante', munţi de gunoaie... şi eu fug, fug... şi ochii-mi sunt rătăciţi, orbiţi uneori de razele de soare ce evadează de după blocurile gri. 

Un pod, oameni ce se-dreaptă spre casă după o zi de muncă. Muncă? Ce-i aia? N-am mai muncit de ceva vreme. Oare cum de mai exist? Cândva voi plăti eu şi pentru lenea asta. Trenul merge la Oradea. N-am fost niciodată acolo. Într-o zi o să uit să cobor la Cluj şi-o să mă opresc acolo. În urechi îmi duduie muzica... melodii pe care le-am ascultat de cel puţin 4-5 ori. Ar fi cazul să le mai schimb, altfel încep să le-nvăţ pe de rost. Mă orbeşte soarele ăsta. E aşa cald şi bine aici, la geam. Pauză acum. Am oprit la Braşov, aici se termină cunoaşterea mea. De aici înainte nu mi-a fost dat să văd niciodată.

Am coborât, am tras în piept puţin aer de Braşov, aer rece de munte: vine iarna. Îl întrebasem înainte pe dobitocul ăla de naş cât stă la Braşov. Voiam să-mi iau şi eu o apă, dar mi-a zis că stă 3 minute. Am stat 15 minute şi n-am ştiut niciodată care au fost alea 3. 

Se lasă seara. Ce tristă pare toată atmosfera. Nu vezi pe nimeni zâmbind, nu vezi nimic care să te facă să zâmbeşti. Şi-am pornit la drum din nou, după 15 minute, fără apă. Este amuzant să priveşti colegii de vagon şi să le observi reacţiile fiecăruia. Unul se uită pe geam, altul citeşte un ziar de doi bani, p`a cărui primă pagină stă tolănită una goală, cineva a reuşit să se apropie de priză să-şi folosească laptopul, altul desculţ tolănit pe două scaune cu două doze de bere şi o pungă de chipsuri, unul de 55 de ani, mare fan al filmului Ali G in da house pe care îl vedea pe un dvd player... După ce am mai mers un pic mi-am dat seama că trebuie să recunosc că la capitolul peisaje privite din tren Prahova stă bine. Şi spun asta lăsând la o parte faptul că eu însumi prahovean fiind mă mândresc cu asta. Am lucrat la Braşov anul ăsta, nu e rău acolo. Dacă ai norocul să te afli la marginea unui sat braşovean o să observi că liniştea e dumnezeiască, iar gândurile tale sunt mult mai curate. 

Am văzut pe geam ruinele unei cetăţi, undeva pe vârful unui deal, mi-ar fi plăcut să ştiu unde sunt, dar habar n-am. Trenul începe iar să meargă ca melcul. Mai ajung azi la Cluj??? Feldioara, acolo eram când am văzut ruinele. Asta-i de ţinut minte. Am văzut un cimitir, undeva pe un deal. Mă fascinează cimitirele, dar nu în sensul morbid, pur şi simplu mă gândeam, oameni care nu s-au înţeles niciodată cât timp erau în viaţă, împart, fără să poată cârti, aceeaşi casă: cimitirul. Ironic...

Ce apus am văzut... foarte frumos. Pozele vor spune totul.

M-am enervat. Am văzut o altă ruină şi mă doare. Mă doare că suntem un popor pe care ne doare-n pulă de istoria noastră şi pe care o călcăm în picioare şi o murdărim cu rahatul în care suntem până la gât. Ce oameni trişti suntem... trist.

Se lasă noaptea. În curând nu voi mai vedea mare lucru pe geam. Păcat. Îmi place arhitectura caselor de aici, sunt deosebite. Şi cerul parcă e mai fascinant, văd dârele albe ale unor avioane ce merg pe traiectoriile lor precise, autostrăzile cerului. Arată mult mai bine ca cele de pe pământ şi nici nu sunt pline de gropi.

Nenorociţii ăştia au tăiat toate pădurile. Trec peste sau printre dealuri golaşe care altădată erau acoperite de suprafeţe întregi de copaci. În urma lor a rămas iarbă şi crevase din pământ, galben, semn că natura se răzbună şi se prevale peste casele lor mici şi schimonosite din trunchiurile copacilor tăiaţi. Ce carnagiu! Sau mai bine zis copanagiu! Copaci schingiuiţi sunt ultimele rămăşiţe a ceva ce odată s-a numit pădure. Toate astea pentru noi. Uneori parcă răsare în mintea noastră o idee: nu cumva suntem prea mulţi? Sau dacă nu suntem, nu cumva suntem prea proşti? Om fi şi proşti şi mulţi... undeva sigur trăieşte şi adevărul nostru, dar sunem prea orbi să-l vedem.

Domn`e, are şi trenul ăsta ritmul lui. Îl simt în scaunul pe care stau. Vibraţii mai mici sau mai mari, imperfecţiuni ale şinei, dau naştere unui ritm care face dansul nostru să pară apatic. Încep să-mi văd reflecţia în geam. Aş fi preferat ca lumina să mai rămână un pic, de dragul meu. Stând aici, între coastele şinelor nu te mai gândeşti la timp, nu te mai gândeşti la nimic, poate doar la trenul care stă acum înclinat şi care s-a oprit. Ne răsturnăm? S-a săturat de noi şi vrea să ne lase aici? Avem mii de kilometri de cale ferată, dar noi mergem cu 20 la oră... şi ne mai întrebăm de ce Bucureşti - Cluj înseamnă vreo 10-11 ore... Dumnezeule! CFR-ul mă-sii! Ne-am mai întâlnit cu un tren. Parcă suntem cortegii funerare. Câtă solemnitate are momentul, ceva de speriat.

La Sighişoara era noapte. Lumini şterse luminează fantomatic clădiri asemeni palatelor din poveştile pentru copii. Turnuri albe şi acoperişuri sumbre, lumini ce curgeau pe pereţii învechiţi de timp, toată imaginea asta într-un singur cuvânt, mister. N-am fost niciodată la Sighişoara, de ce?

Am lăsat Sighişoara în urmă într-un tren înconjurat de întuneric. Mi-am luat cartea pe care o citeam, Răscoala lui Liviu Rebreanu care, apropo, îmi place la nebunie, şi m-am afundat în citit.

Este 18.42 şi mă gândesc cu groază că mai am cel puţin 3 ore până ajung şi nu mai ştiu ce să fac.

Am trăit sa văd şi 19.05. Ce greu trece timpul când te uiţi mereu la ceas.

Teiuş, simt cum mă ia somnul citind, ca să nu mai zic de foame. Nu ştiu ce mi-e mai tare, foame decât somn, sau somn decât foame.

Într-un târziu ajung la Cluj, este ora 22 , abia aştept să ajung acasă. Întâi un 9, pe urmă un 1, lift, uşă, duş şi somn.

Acum visez, nu? Visez aşa-i?