Un A pe un ciob de hârtie

Am pus un A pe un ciob de hârtie şi i-am dat drumu pe râu. Pentru o vreme am putut să-l urmăresc cu privirea, dar după câteva rătăciri ale ochilor mei l-am pierdut. În zadar am tot străpuns şiroaiele spumegătoare ale râului, nu zăream nicio strălucire, nu simţeam nimic. Stăteam acolo pe piatra aia albă şi rece şi simţeam aerul rece cum îmi brăzda faţa, îmi biciuia privirea, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Simţeam fiecare fir de păr al bărbii cum îngheaţă şi cum se transformă în ţurţuri mici şi reci. Îngheţam, centimetru cu centimetru, simţeam cum îmi îngheaţă şi inima, simţeam plămânii în mine cum cedează unei respiraţii sacadate, îi simţeam cum urlă asurzitor asemenea unui peron de gară suprasolicitat.

Mă cuprindea o disperare neagră şi nu reuşeam să fac nimic. Gândurile zburau ciocnindu-se de alte gânduri, un haos controlat doar de limitele mele de a mai suporta durerea de cap ce mă chinuia şi mă călca în picioare. Oare lacrimile alea erau ale mele sau erau ale oricui? Mi-am băgat mâinile în buzunarele blugilor şi m-am ridicat în picioare. Eram aşa amorţit şi lipsit de coerenţă în mişcări şi în gânduri încât m-am speriat de propria umbră aruncată pe jos, în noroiul îngheţat bocnă. O priveam de acolo de sus, din palatul gândurilor, cu privirea înceţoşată şi încercam să-i disting forma contorsionată.

Aşa eram eu? O răbufnire a naturii într-un nor  de ceaţă scapată pe jos de soare. Eram urât, nişte forme monstruoase pline de întuneric, reci, coborâte parcă dintr-un infern întors pe dos. Mi-au dat lacrimile, îmi era ruşine de propria-mi fiinţă, aşa strâmbă şi nenorocită, aşa seacă şi lipsită de culoare. Am încercat să o ridic de jos şi când eram gata să o apuc a dispărut aşa cum dispăruse şi răsăritul.

Toate fug de mine mi-am zis, şi resemnat m-am aşezat pe piatră la loc. Oare fug ele sau le alung eu? Piatra se răcise şi mai tare, uitată de mine devenise parcă şi mai albă. Mă lipisem de ea şi parcă nu mă mai lasă să plec, ţintuit într-o lume rece şi moartă. Căzusem în uitare, lipsit de viaţă, închisesem în mine o inimă rece, ale cărei bătăi deveniseră o amintire ştearsă.

Speriat şi singur, priveam răul cum se scurge, îmi treceau prin faţă povestile lui şi treceau aşa repede cum treceau şi zilele mele. Am urlat la el să tacă şi să se oprească, dar nu m-a auzit. Se asculta pe el însuşi, fără să mai asculte de alţii.

Am auzit paşi, îi auzeam când mai repede, când mai încet. Sărise peste părâiaşul de lângă nucul cel bătrân, i-am auzit foşnetul hainelor agăţându-se de rugii cei uscaţi din spatele meu. Îmi era frică să mă uit înapoi, dacă nu era cine voiam eu să fie? Am simţit o mână uşoară şi caldă pe umăr... Iubitule, zise vocea, şi am expirat uşurat. Era ea.

M-am întors şi i-am sărutat mâna, buzele mi s-au lipit de ea şi mi-am ridicat ochii spre ea, plânsese.

Iubitule, spuse respirând sacadat, te iubesc. Am început să plâng, nu o meritam, îmi dăduse atâtea şanse şi eu le irosisem pe toate... mai voiam una.

M-am aruncat în genunchi, în faţa ei, şi am prins-o de mijloc. Am luat-o în brate şi i-am simţit mâna cum îmi mângâia creştetul. Mi-am lipit faţa de pântecele ei şi am izbucnit într-un plâns disperat. Mă iubea aşa de tare, îi simţeam dragostea cum se coboară asupra mea, prin degetele ei. Nu auzeam nimic altceva decât vocea ei, un far de speranţă într-o mare de deznădejde. Te iubesc, i-am spus şi eu printre sughiţuri, te ador, dragostea mea, şi m-am trezit ţinând-o strâns, într-o încleştare plină de dorinţă.

Îi sărutam pântecele, leagănul naşterii rodului iubirii noastre, purta copilul nostru, simbol al destinului nostru sufocat. Îi simţeam bătăile inimii, aşteptasem o viaţă pentru clipa asta. M-am ridicat în braţe şi am sărutat-o, era la fel de dulce ca în prima zi, aceeaşi privire care trecea prin tine şi te încălzea.

Ce aş fi fără tine? şi am strâns-o în braţe. Mirosea aşa bine, m-a luat de mână, zicându-mi:

Fetiţa noastră are nevoie de un tată, iar eu de un soţ, nu te voi ierta niciodată, dar te iubesc.

Şi am rămas fără aer, mut, lipsit de cuvinte, îmbâcsit într-un aer de vină de care nu voi scăpa niciodată...

Am iubit o femeie, o iubesc şi nicio altă femeie în viaţa asta sau viitoare nu se va mai bucura de dragostea mea, în afară de tine. Sunt al tău, trup şi suflet, într-o poveste fără început şi fără sfârşit pe care nu o vreau terminată niciodată. Nu-ţi promit că eu voi face să fie bine, nu-ţi promit că eu o să mă schimb, îţi promit că noi nu vom mai trece niciodată prin ce am trecut şi îţi promit că noi ne-am schimbat deja. Vreau să fiu soţul tău, tată pentru copiii noştri, vreau să-ţi fiu prieten, vreau să-ţi fiu alături în visele tale şi vreau să ne îndeplinim visele împreună. Visul meu eşti TU.

Te iubesc, dragostea mea, şi postarea asta şi cele ce vor urma sunt pentru tine.

Alin, azi, când gândul mi-a fost numai la tine... Ionela