Se uita pe fereastră printre perdelele trase şi vede o rază de soare. Închide ochii şi îşi imaginează ce ar putea fi dincolo... mai cald, mai bine... În întunericul şi liniştea ce-l înconjoară, acea fereastră este micul lui Univers. În fiecare zi se minunează cum raza de soare îşi schimbă forma si culoarea şi se întreabă dacă nu cumva e o alta... sau e aceeaşi? Altfel de ce l-ar vizita pe el în fiecare zi? Închide ochii din nou... şi zâmbeşte. O vede pe mama lui cum îl ţinea în braţe şi pe tatăl lui făcând feţe amuzante ca să-l amuze şi pe el, zâmbeşte când îşi vede fratele râzănd. Când erau mici, construiau împreună castele de nisip. Acum e singur şi nu mai construieşte nimic... Deschide ochii să se convingă că a fost doar un vis, frigul îl ajută să se trezească şi mai repede, suspină...
O lacrimă îi curge uşor pe obraji lăsând în urma ei o dâră strălucitoare. Priveşte tavanul camerei şi vede un fluture care zboară în jurul becului, tânjind după căldură, neştiind că acea căldură îi va aduce moartea... Frumuseţea naşte, frumuseţea omoară... Se ridică în picioare şi se apropie de noptiera din celălalt capăt al camerei goale. Pe ea zace uitată de-o vreme o carte poştală. E atât de roasă şi tocită încât abia se mai desluşeşte ce e scris pe spatele ei. Şi citeşte pentru a nu-ştiu-câta-oară, citeşte ca şi cum ar şti:
„Dragul nostru copil, ai grijă de tine şi să te faci bine, suntem alături de tine şi te vom vizita ori de câte ori putem, gândul nostru este numai la tine. Te vom iubi mereu, părinţii şi fratele tău te iubesc.”
...şi de atunci trecuseră 5 ani, iar singura lui amintire despre ei era copilăria. Oare îl uitaseră sau a murit? Privirea îi căzu apoi pe cutiile de pastile. Multe şi aproape goale. Însă rezultatul uita să mai vină. Îşi târî paşii către pat, iar la jumătatea camerei se prăbuşi pe podeaua rece. Îşi auzea respiraţia sacadată, iar privirea i se înceţoşa... Mami te iubeşte, puiul meu, mami te iubeşte...
....mami te iubeşte, puiule... Destul! Taci! Plângea... Plângea întins pe podeaua rece din camera goală şi întunecată, iar plânsetul lui se izbea de colţurile camerei. Plângea aşa cum făcuse în fiecare zi din fiecare săptămână, din fiecare lună, în fiecare din cei 5 ani de când era internat. Plângea cu ultimele lui puteri... Îşi plângea soarta, îşi plângea părinţii, îşi plângea fratele, îşi plângea neputinţa şi, mai ales, îşi plângea singurătatea.
Un suflet chinuit de atâta durere găsea consolare în acele lacrimi care îi brăzdau obrajii palizi, palizi de boală şi de durere. În întuneric, singurul lucru care mai lumina era strălucirea ochilor lui... Era ultimul licărit şi în ei speranţa... Cândva şi cândva acei ochi nu vor mai plânge... Iar acea strălucire nu va mai exista, se va împlini... Întins cum era săruta acea carte poştală şi simţea cum săruta obrajii mamei sale, o ţinea la piept şi simţea cum îşi strânge în braţe fratele, închidea ochii şi vedea zâmbetul tatalui său... De ce aşa, Doamne? De ce? Încercă să se ridice, dar parcă podeaua rece îl voia mai mult şi se lipise de el aşa cum se lipeşte zăpada de o petală de trandafir uscată... Simţea că moare... Murea speranţa, mureau amintirile, în fiecare zi se simţea mai sărac şi mai pierdut într-o singură dorinţă - familia.
Dar se făcu tacere... Adormise. Zăcea întins şi visa. Poate asa era mai bine. Visele erau singurele lui clipe de fericire, singurul moment în care simţea că trăia. Aşa, întins cum stătea, nu renunţase la nimic. Cartea poştală era strânsă la pieptul lui când un ţânţar bâzâind în întuneric se aşeză pe el. Îi sugea sângele blestemat, sângele care îl îndepărtase pe el de familie, de prieteni. Un râset de copil. Asta se auzea în visul lui. Visa la ai lui şi visa aşa frumos... Era aşa cald şi atâta lumină... Avea 20 de ani şi se simţea atât de bine. În vis apăru şi ea... Era o zi frumoasă de toamnă. Stătea pe o bancă în parc, abia ieşită de la cursuri. Aştepta pe cineva sau poate nu...
Pe aleile parcului era aproape linişte când apăru ea. Vântul îi anunţase prezenţa. Parfumul îl alertase cu mult înainte ca ea să se aşeze pe banca lui şi să-i spună: „Bună!” Avea nişte ochi atât de frumoşi şi un zâmbet atât de curat... Putea fi a lui şi el putea fi al ei. Aşa cum numai el putea să facă, se apropie de ea şi îi şopti la ureche: „Nu ştiu nimic depre viaţă, nu ştiu nimic despre mine, ştiu doar un lucru - te iubesc.”. Închise ochii şi nu simţi decât buzele ei muşcând din ale lui. Apoi o lumină. Era cu ea de mână şi păşeau către un cerc de foc. Zburau parcă şi simţea că aşa fericit cum e acum nu va mai fi niciodată... Zâmbea.
ora 09:50
Doctorul de serviciu îşi face rondul. Era nou, azi era prima lui zi. Deschide uşa camerei 9 şi îl găseşte pe pacient întins pe jos. Verifica semnele vitale... inutil. Mai târziu s-a aflat că pacientul murise în urma unui atac de cord. Avea 25 de ani şi suferea de leucemie.
ora 15:00
Telefonul familiei sună. Răspunde fiul. Buna ziua, domnule. Sunt doctorul Pătraşcu şi vă anunţ cu regret decesul fiului dumneavoastră... şi se făcu tăcere. Doar zgomotul receptorului căzând pe masă întrerupe tăcerea...
„
Tati... Mami... A... Fratele meu a murit...”
sursa foto
