Povestea unui demon atins de un înger (partea a 3-a)

Povestea era fascinantă, viaţa ei aşa cum o povestea ea, fără observaţii, doar purul adevăr. Fiecare destin, fiecare viaţă este diferită însă toate au ceva în comun, interacţionează. Fără să vezi, stai şi te gândeşti câte legături poţi face între unul şi altul, între un rău şi un bine. Totul se compensează.
- Aşa e şi în dragoste, spunea ea.
A crezut că este ambiţioasă, că poate avea totul şi că nimic nu-i putea sta în cale. Era tânără, încă nu cunoscuse gustul amar al înfrângerii, durerea eşecului şi urâţenia şi dezgustul neputinţei şi al umilinţei.
Toate acestea au trecut peste ea, rând pe rând, până când au transformat-o... Cum niciun trandafir nu rezistă în frigul toamnei târzii, aşa nici ea n-a rezistat... şi s-a topit petală cu petală, zi după zi, ceas după ceas, secundă după secundă...
Nu a contat nimic, nici rugăminţile, nici lacrimile, nici faptele bune, nici urletul durerii şi al singurătăţii... Totul s-a pierdut.
Pierzând aşa de repede totul, s-a simţit abandonată, fără ţel şi s-a lăsat în voia sorţii asemeni unei corăbii pe furtună... Viaţa, asemeni mării, a purtat-o în sus şi în jos, de pe culmile fericirii a atins pragul disperării, a gustat dulceaţa dragostei ca mai apoi să o piardă şi nicicând să o mai găsească vreodată. I-am spus că mai are timp şi a râs...
- Voi mai găsi eu vreodată fericirea? Adevărata dragoste există şi pentru mine? Nu cred...
Şi-a întors privirea, pe fereastră, spre cer şi a rămas aşa pentru un timp, parcă aşteptând de la lună şi de la stele răspunsul pe care îl voia. Eu nu i l-am mai dat.
Îmi părea rău pentru ea şi aş fi vrut să-mi împărtăşească din durerea ei şi să o ajut cumva, dar mi-am amintit că nu ăsta era raspunsul, doar arătându-i adevărata faţă aveam să-i fac vreun bine... şi nu am făcut nimic.
- Spune-mi mai departe, am rugat-o şi ea tresări, parcă speriată. În privirea ei am citit enervarea, o trezisem din visul ei, visul în care apărea el... iubirea neîmpărtăşită...

{va continua}