Povestea unui demon atins de un înger (partea a 5-a)

Era ora şase după amiază. Se întunecase afară, lucru neobişnuit pentru acea perioadă din an. Era cam înnorat, într-adevăr...
- Hai să mâncăm ceva, mi-a spus...
...şi a venit la fix , cu toate că povestea ei curgea , simţeam nevoia de o pauză...
- Ştii care e mâncarea mea preferată?
- Care?, am întrebat-o.
- Să scrii amănuntul ăsta, poate contează. Aceea care se mănâncă în doi, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc singură...
...şi parcă avea puţină dreptate.
- Cu toate că ce mi-ai spus până acum este viaţa ta, nu ştiu pe câţi interesează copilăria ta. Nu diferă cu nimic de a altora.
- Într-adevăr, ai dreptate, dar a mea se termină înainte să înceapă, nu sunt singura, dar... a ta cum a fost?
- Nu despre mine era vorba!
- Ştiu, dar ai ceva de ascuns?
- Nu cred că lumea ar trebui să ştie despre viaţa mea!
- Dar despre a mea trebuie, nu?
- A fost alegerea ta, tu vrei ca lumea să te înţeleagă.
- Da, bine. Hai să o lăsăm aşa, vorbim despre ce vrei tu...
...şi întoarse privirea spre şemineul din partea cealaltă a camerei şi rămase aşa. Tocmai când terminam de mâncat ceasul arăta ora 19. Am observat că în cameră nu erau niciun fel de poze şi am întrebat-o:
- Dar tu nu ai nici un fel de amintire?
- De ce întrebi?, îmi spuse ea.
- Pentru că nu ai nicio poza pe aici.
- Amintirile mele sunt aici.
...şi arătă spre inimă.
- De aici nu vor dispărea niciodată.
...şi iar trebuia să-i dau dreptate, lucru care mă enerva. Cui îi place să dea dreptate tot timpul, chiar dacă aşa este corect? Nimănui. Am baut un pahar de vin. Avea o sticlă de vin roşu. Spunea că ăsta îi place ei.
- Hai să-mi povesteşti din nou!
Şi mi-a spus despre familia ei. Avea doi fraţi, unul diferit de celălalt. În unele momente singurul lucru care părea să îi unească erau parinţii, aceiasi... Cam ironic.

{va continua}