Povestea unui demon atins de un înger (partea a 6-a)

Îşi iubea fraţii chiar dacă nu prea arăta asta. Nu ştiu ce ar fi făcut fără ei dacă aceştia ar fi părăsit-o. Părea fragilă când vorbea de familie, de iubire, dar... nu era chiar aşa. Trecuse peste toate. Părinţii ei sfârşiseră a mai fi o familie în clipa în care nesinceritatea coborâse în rândul sentimentelor dintre ei... O decizie care nu i se păru corectă şi pentru care, la început, se învinovăţi, dar nu fusese vina ei şi nici a fraţilor ei. Însă ea fusese singura care conştientizase asta.
Nu a vrut să mai vorbească despre asta. Avea 13 sau 14 ani când s-a întâmplat şi s-a întamplat atât de repede că nici nu a realizat. Un lucru diferă la ea faţă de alţi copii care s-au pierdut pe drum după aşa ceva, ea nu a făcut-o. Şi nici fraţii ei, cel puţin nu total. Toţi i-au spus că asta i-a maturizat. Ei voiau să se maturizeze, dar ea nu. Voia să fie tot copil şi să rămână aşa. Se speria de vârsta ei şi nu voia să renunţe la copilărie. Încerca să rămână tot un copil cu toate că... nu era. Era un copil cu supărări. Un paradox, pentru că nimic n-ar trebui să arunce nori pe lumina copilăriei.
Şi-a urât părinţii după asta până a învăţat să-i iubească din nou şi se plângea că mai are de învăţat. Drama pare aceeaşi, părinţii se despart, copiii sunt la jumătate puşi în faţa unei alegeri imposibile, puşi să aleagă cui să vândă dragostea lor... Cea mai mare greşeală a unui părinte, cel mai mare blestem al unui copil... şi peste asta a trecut. Însă şi asta a marcat-o. De aici, credea ea, totul a început... sau s-a sfârsit. Mă uit la ea, nicio lacrimă, nicio schiţare a regretelor...
- Nu simţi nimic când vorbeşti de asta?
- ...lacrimile s-au dus. Au curs atâtea încât nu le mai ştiu numărul, acum totul e uscat, asemeni unui deşert ce moare, vorbele spun totul, gesturile nu-şi mai au rostul, nu mai impresionează pe nimeni... Am vrut să mă sinucid. Credeam că moartea mea va schimba ceva, credeam că dacă eu dispar vor avea ceva la ce să se gândească, să uite de prezent şi să se gândească la trecut, la cât de frumos ne stătea ca familie, însă au aflat şi gestul meu nu a făcut decât să adâncească depărtarea dintre ei. Poate moartea mea le-ar fi fost o lecţie, că au eşuat ca părinţi, că nu sunt meniţi să poarte acest titlu, că nu-şi merită norocul: eu şi fraţii mei... Nu caut milă, nici compasiune, vreau doar ca lumea să mă înţeleagă, nu sunt un sclav în căutarea libertăţii şi niciun condamnat la moarte în căutarea izbăvirii... Sunt eu, doar eu... Eu şi visele mele spulberate, eu şi dorintele mele, eu şi durerile mele... doar eu.
Devenea enervantă, chiar foarte enervantă. În tot ce spunea era atâta dreptate încât ... Însă avea dreptate şi am tăcut...
- Vorbeşte-mi despre fraţii tai!
- Am un frate şi o soră.
Fratele ei era ceva mai mic ca ea, iar surioara ei era un copil. Dragostea era totul pentru ea. Se observa asta mai ales când vorbea de familie.
- Dragostea în familia mea era împărţită... Pe fratele meu îl iubeau mai mult, pe surioara mea mai puţin. Eu eram undeva între, o combinaţie între nepăsare şi siguranţa că mă voi descurca singură.
Încă un lucru care o nemulţumea, încă o frustrare, multe gânduri ascunse. Îi iubea pe amândoi deopotrivă, fratele ei o ajutase mult, necondiţionat, lucru rar întâlnit în zilele noastre chiar dacă vorbim de fraţi. Pe sora ei o vedea retrasă, liniştită, incapabilă vreodată să greşească, însă egoistă în încercarea ei de a se proteja şi a nu fi rănită. Timpul trecea pe lângă noi zgomotos în bătăile ceasornicului, furios parcă, cerând să fie lăsat să zboare... Povestea curgea şi parcă nu avea sfârşit, cu toate că vorbeam de viaţa unui om, limitată ca perioadă şi infinită ca simbol.
- Omul există atât în timpul vieţii sale cât şi după moarte. Dacă ai lăsat ceva în urma ta, înseamnă că ai trăit. Dacă te-ai mulţumit cu ce-ai avut atunci eşti mort şi amintirile sunt singura urmă a existenţei tale, în amintirea altora îţi prelungeşti existenţa, spunea ea privind către televizorul pornit parcă din lipsă de inspiraţie.
Era în stare de atâtea lucruri, dar nu voia nimic, încerca să spună atâtea, dar nu arăta nimic... Unde era voinţa? Pierdută oare de-a lungul timpului voluntar sau involuntar? Cine ştie? Nu sunt expert să decid şi nici nu vreau să o judec, nu am dreptul să o fac şi aşa e moral... Mă uit la ceas, e şapte şi douăzeci... E seară.

{va continua}