Pastă de dinţi cu aromă de uitare

Moşule, Moşule, vreau să-mi aduci o maşinuţă...
Un sunet plin de aer într-un vid fără limite. Să nu crezi în lucrurile menite să crezi ci să crezi în incredibilul din viaţă. M-am întors pe atâtea părţi încât cred că le voi toci înainte să mai găsesc o altă faţă. Pe marginea patului stau cel mai bine foile aruncate, o simplă deschidere a uşii şi curentul le va trânti pe jos, în praful tăcut ce zace pe podea de mai bine de o săptămână. Se pune praful în straturi, straturi şi podeaua devine din zi în zi mai mată şi mai lipsită de strălucirea de odinioară. Şi mă mai uit şi la perdeaua pe care am tot mutat-o stânga, dreapta şi dreapta, stânga în speranţa că voi vedea ceva pe fereastră. N-am văzut nimic. Acelaşi peisaj pe care îl cunosc de atâţia ani, neschimbat. Haosul din viaţa unui om se reflectă cel mai bine în imaginea patului în care doarme în fiecare noapte. Aşternuturi aruncate de colo, colo, mai multe pe jos decât în pat, semnele unei bătălii fără sfârşit cu tine însuţi, îmi place, dar până când?
Moşule, Moşule, unde eşti? Întreabă glasuri de copii... Pe copiii aceia mari de ce nu-i auzi, moşule?
Statutul de om cere multă răbdare, compasiune şi înţelegere. Nu credeam că e aşa până când nu am fost pus în faţa faptelor deja împlinite, când a trebuit să accept cu multă răbdare, când am fost privit cu compasiune şi mi s-a acordat multă înţelegere. Destul e destul când ai tot, când nu ai destul e mai mult şi mai mult. Dar când nu ai nimic? Există destul? Vreau răspunsuri, răspunsuri, răspunsuri, că de întrebări mă descurc eu. Vreau adrese, nume, locaţii, vreau tot.
Ce caut? Nici eu nu ştiu, dar din când în când mai am scântei în care mi se înfăţişează lucruri pe care nu le-am avut niciodată şi pe care le vreau...
Aşteaptă, moşule... Nu pleca...
Cum? Mie nu mi-ai adus nimic? Poate la anul? ...trist.
...şi totuşi ştii ce e şi mai trist? Că nu poţi face nimic în privinţa asta...