De ce scriu?

Abia se văd tastele prin întunericul ăsta nenorocit. Noroc că luminează monitorul. În cameră linişte, doar degetele mele pocnind tastele când mai încet, când mai repede...Uneori mă uit când tastez, alteori nu. Nu scriu mecanic, uneori greşesc şi îmi dau seama imediat. Nu încerc să scriu ceva anume, scriu, pur şi simplu, primul lucru care îmi vine în minte, uneori scriu ce gândesc în perspectivă, alteori scriu din imaginaţie şi, crede-ma, că am ceva imaginaţie. Uneori scriu din amintiri, alteori scriu pentru că sunt frustrat, uneori pentru că sunt trist sau fericit, alteori scriu. Pur şi simplu scriu.

Dacă uneori ce scriu nu are sens, nici măcar pentru mine, este pentru că nu mă ascult. Nu-mi ascult ideile, doar le înşir, una după alta, aleatoriu, şi încerc apoi să-mi dau seama ce am vrut să spun. Uneori este evident, alteori mă pierd în hăţişurile minţii mele complexe care uneori mă pune chiar şi pe mine în dificultate.

Am scris lucruri triste când eram fericit, am scris lucruri amuzante când eram trist, am scris adevăruri, am scris fantezii, vise, idei nemuritoare... Nu am citit niciodată tot ce am scris cap coadă, pentru că probabil n-aş avea răbdare. Uneori nu citesc nici măcar ce scriu, dau click şi închid pagina. Am scris, am şters, am scris din nou şi am şters la fel de repede, uneori sunt nehotărât, alteori atât de concentrat încât nici măcar un cutremur nu m-ar mişca de la calculator să-mi termin ideea. Alteori stau cu orele şi mă uit la fereastra aia în speranţa că mintea mea o să gândească ceva, nu vrea, pur şi simplu nu vrea, n-o forţez ca n-are rost, am scris de câteva ori aşa şi a ieşit un rahat. Nu sunt ideile mele, pur şi simplu nu mă reprezintă, nu sunt vorbele mele, nu sunt cuvinte scrise de mine, sunt rahaturi ce vin pentru că trebuie să vină şi asta e fals, aşa că nu accept ideea că scriu fiindcă trebuie să scriu, n-am nici o datorie faţă de nimeni şi nici nu am făcut din scrisul ăsta o meserie, aşa că puţin îmi pasă. N-am scris şi câteva luni ca mai apoi, într-o zi, să scriu continuu fără să mă mai opresc. De ce? Habar n-am. Ştiu doar că aşa funcţionez eu normal. Anormal ar fi pentru mine să fac asta în fiecare zi, mereu, mereu, să spun lucruri fără să le gândesc şi fără să îmi pese, doar pentru ca să fie acolo... N-o s-o fac.

Uneori sunt interesant, pentru unii cel puţin, alteori n-am niciun sens şi atunci presupun că cine totuşi citeşte o face în speranţa că e ceva... Dacă e, e, dacă nu, nu. Uneori citesc ce scriu alţii, nu ca să mă inspir, ci pur şi simplu din curiozitate, dar recunosc că sunt un egoist, rar citesc pe alţii, nu că n-ar merita, ci pentru că pur şi simplu sunt prea egoist cu timpul meu şi cu mine, mă vreau pe mine pentru mine.

Este la fel de întuneric acum ca atunci când am început să scriu şi mi-a luat aproximativ 5 minute, nu e mult, e puţin sau imposibil de greu.

Mi-am studiat scrisul. Am tendinţa ca la cuvântul lucru să mai pun un r la sfârşit. Nu ştiu de ce, probabil pentru că sunt defect. Sunt defect din mai multe privinţe, mi-a luat un an să mă obişnuiesc să zic mi-ar plăcea în loc de mi-ar place, dar sunt ambiţios, nu mă las, o s-o scot eu la capăt şi cu r-ul ăsta. În rest? Un om plin de defecte cu calităţi atât de ascunse încât îţi trebuie o răbdare infinit mai mare decât puterea mea de a enerva un om ca să le descoperi şi la sfârşit tot nu eşti sigur dacă a meritat.

E tot întuneric şi aud tot degetele mele pe taste... Noapte bună.