Dark clouds

Am găsit undeva, pe un caiet, două poezii scrise de mine cândva, în timp, departe de unde sunt acum. Le-am recitit, sunt triste. Am găsit şi melodia potrivită...

Viaţa

Te naşti şi încă nu îţi ştii menirea...

Un fir de iarbă pe o pajişte întinsă,

O lacrimă în ploaie, curg şiroaie,

În nu vrei nimic, ţi-e bine.

Trec anii, tu rămâi acelaşi...

Un petec de lumină pe o floare,

Umbra copacului pe geam de dimineaţă,

Visezi ceva, dar încă nu poţi spune.

Te schimbi sau lumea te orbeşte...

Raze de soare pe lacul din pădure,

Pe cer trec norii în şiraguri,

Aşa nici anii tăi n-or să mai vină.

Ai obosit, începi să înţelegi iubirea...

Copacul fără frunze cu rădăcina roasă,

Soarele-apune după dealurile vremii,

S-a terminat şi încă nu i-ai dat un nume.

...e viaţa.

Nu ştiu

Totul a început atunci, ştiu bine.

Ştiu bine ce am vrut, dar ce-am lăsat?

Nu ştiu, nu cred că ştie nimeni.

Nu ştiu ce am, ce sunt cu-adevărat.

Adevărat este că lumea e aceeaşi.

Aceeaşi lume ca atunci, ştii bine

Că vine-o nouă zi în lumea asta,

O lume... fără ei şi fără mine.

Priviri şi lacrimi reci fără oprire,

Obraji îmbujoraţi de-atâta dor,

Nici amintirea n-o vei mai simţi în tine,

Echivalentul lui „m-am dus”, e „mor”.

Stârpesc de-acum vorbele rele,

Ce peste tot le-am auzit mereu.

Nu ştiu unde a fost greşeala,

Dar poate ştie Dumnezeu...

Atât am spus, atât e vorba...

Văd flori pe mine, s-au uscat.

Adio şi rămâi cu bine,

N-am pentru tine „bun rămas”...