~

Nici măcar ploaia nu poate să spele gustul amar, nici măcar o lacrimă nu poate să şteargă cuvintele spuse în grabă şi aruncate pe podeaua umedă de rouă. Gândul ţi-e unul, vorba ţi-e alta, sentimente amestecate cu frustrarea pe care nu o poţi da afară decât aşa. E păcat. O spune oricine aude cu câtă jale plânge sufletul. O spune inima, o spun ochii în a căror reflecţie se vede chipul tău plâns…
Răbdarea este o virtute, o amprentă a caracterului tău pusă în faţa deznădejdii. N-ai mers o sută de ani lumină ca să te împiedici acum de o gaură pe care ploaia o poate astupa cu atâta uşurinţă. Daca ea poate, poţi şi tu.
Zboară umbre ale vremurilor trecute şi încearcă să se pună în calea amintirilor viitoare, noi nu suntem făcuţi din piatră, dar nici din rouă. Suntem diamante neşlefuite strălucind în lanuri de nămol adânc până la glezne. Cu cât ne afundăm mai tare, cu atât strălucim mai tare şi suntem şi mai mult doriţi. Dacă speranţa nu se citeşte în cuvinte atunci ea se citeşte în fapte. Nu e prima dată când se întâmplă aşa şi nu va fi nici ultima, nu îţi poate promite nimeni nimic, nici măcar tu.
Să visezi nu e taină, oricine o poate face. Să-ţi împlineşti un vis e chinul fără de care viaţa ta n-ar mai avea rost. Ai plâns, ai râs, ai şters o lacrimă cu fericirea ochilor tăi şi n-ai plecat. N-o face nici acum, întoarce-te şi reia firul poveştii de unde l-ai lăsat. Nu spune nu povestitorului doar pentru că nu-ţi place vocea lui.
Am pus un căscat pecete la vorbe şi le-am trimis cum ştiu ele mai bine să zboare acolo unde le cheamă. Primeşte-le, invită-le la masă şi stai de vorbă cu ele. Or să-ţi spună lucruri ciudate, or să te îmbie să le asculţi, tu să faci cum spun ele.
La sfârşit gândeşte-te câtă dreptate avea omul cu faţa zâmbitoare care îţi spunea în fiecare dimineaţă şi îţi lua pânza de păianjen de pe gene: Bună dimineaţa, iubito... şi simţeai că ziua e mai bună.

Bună dimineaţa, serios...