Zboară alături de îngeri

...cu tălpile îngheţate şi degetele degerate, sub pătura veche şi mucegăită, încolăcit în gânduri şi lacrimi îşi plânge amarul sufletul rătăcit de umbra lui. Fug degetele pe clapele pianului, sunet divin izvorât din durere şi plânge. Plânge şi pianul de durere. O tuse seacă înecată în palme uscate şi crăpate de rouă zguduie sufletul mâhnit de prezenţa singurătăţii. Urlă de acolo, din întunericul lui gol, urlă şi plânge cu jale că l-ai lăsat. Acelaşi ritm, aceeaşi voce, alt ton în altă octavă şi plânge. Plânge cu bubuituri adânci în fereastra udată de ploaie şi plânge.
A aşteptat ani să-şi audă vocea fără ecou, a numărat zile şi nopţi şi timpul nu mai trecea ca altădată. Se târa pe sentimentele lui ca pe un covor de spini, lăsând în urmă o dâră de sânge proaspăt din care ieşeau aburi.
A repetat cuvintele astea de mii de ori în gând cu voce tare şi ecoul se întorcea de fiecare dată la el, nealterat şi lipsit de viaţă. Zboară cu îngerii gândul acum, zboară cu aripi de vultur şi scutură norii de praf. Îi vezi umbra cum te înconjoară şi cum te încercuieşte toamna.
A zburat cu îngerii odată şi nu s-a mai întors, nici privirea nu i s-a mai scurs a teamă şi nici lumina n-a mai fost în urma lui. A zburat cu îngerii, în ceaţa deasă s-a ascuns fără suflare.
Nu te pierde, nu uita de unde pleacă toate şi unde se întorc. Nu uita cine a spus cuvântul şi cine tace, nu uita.
Zburând alături de îngeri e cea mai dulce răzbunare, dar pentru cine?
Armonioase ritmuri se preling pe pereţi şi udă atmosfera cu miros de trandafiri tăiaţi devreme. Zboară cu îngerii departe şi nu se mai întoarce... Cine?



...sunetul, vocea caldă de la căpătul culoarului... Zboară alături de îngeri şi tace... Sunetul...