Ambi-guu

marți, 21 iulie 2009

S-au scurs secole între trupurile noastre, între azi şi ieri, între întâlnirea genunchilor umeziţi de lacrimi, de plăcere, de extaz...


Sărutul tău a lăsat o urmă adâncă pe pielea întinsă a obrazului meu şi nici vântul şi nici soarele n-au putut să-i şteargă strălucirea. Am încercat de multe ori să-mi oglindesc chipul în oglinzi mate şi pline de praf, dar toate s-au spart pentru că ochii mei nu mai respiră demult fericire, iar durerea mea nu poate fi cuprinsă între marginile ramei ruginite a unei oglinzi fără reflecţie.


Şi totuşi, acelaşi sărut şi-a întins rădăcinile-n mine, până la apa sufletului meu. Acolo îmi eşti icoană de închinare, altarul pe care aş muri iar şi iar, lăsându-te doar pe tine să mă bei, să mă distrugi, să mă renaşti...


Ochii schimbau zi după zi imagini cu tine, pleoapele erau gratii şi lacrimile erau lacăte ce nu puteau fi desfăcute. Ţineam închise în mine sentimentele ca pe nişte condamnaţi la moarte. Vedeam chipul tău, auzeam vocea ta, simţeam atingerea ta, atât de real încât uneori mă trezeau noaptea fiori reci care mă chemau la tine.


Şi în drumul acesta către tine, tot ceea ce învăţasem vreodată se topea şi eu mă contopeam într-un ireal, într-o visare, în care tu deveneai eu şi eu respiram fiecare particulă din tine.


Unii spun că picăturile de ploaie sunt amare, unii spun că picăturile de soare sunt calde, eu m-am hrănit cu tine picătură cu picătură şi au fost dulci. Uneori mă săturam doar cu aroma parfumului tău, însă uneori îmi trebuia mai mult şi mă trezeam sărutând aşternuturile în care savurasem alături de tine misterul iubirii.


Era o fierbinţeală rece prin toate locurile unde mă confundasem cu fiinţa ta, stropi de sudoare ce-mi ardeau şi-mi îngheţau rând pe rând fiorii prezenţei tale... Mă sufoca lipsa ta aparentă, mă exalta prezenţa ta continuă din acel adânc doar al tău, ascuns lumii întregi... Visam o realitate şi trăiam un vis... Nu mai ştiam nimic despre mine, însă cunoşteam esenţa ta, tânjeam şi însetam ca tu să traieşti prin mine.


Eram o grădină cu fluturi portocalii, prin care se scurgea alene un pârâiaş cu apă rece şi cristalină. Tu erai un copac la umbra căruia creşteam eu, o orhidee. Tu mă protejai de soare, de ploaie, de vânt, tu mă alinai, tu îmi păstrai visele nepătate. Priveam în sus la tine cu atâta dor, simţeam privirea ta cum mă mângaie şi îmi doream să ne unim într-o îmbrăţişare caldă, acolo, în cantec de privighetoare şi susur de apă, bâzâit de gâze sub raze de soare special alese pentru noi...



Oare era adevărat?

2 comentarii:

Anonymous,  miercuri, iulie 22, 2009 1:58:00 p.m.  

Ah, mi-ai spus atat de simplu ca ti-e sete de iubire
Neascultand decat soptirea singuraticei paduri,
Iti opreai cu mana sanul si zambea a ta privire, Chinul departarii noastre neputand sa-l mai induri.


"Iti aduci aminte ziua cand ti-am spus ca esti frumoasa?"

Boogie Bubble miercuri, iulie 22, 2009 9:51:00 p.m.  

Bestial. te'ai gandit sa le publici!?

Trimiteți un comentariu

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP