De unde au apărut punctele alea mici negre?

luni, 20 iulie 2009

Putea să fie bine, dar nu e. Doar păianjenul din colţul camerei mai ştie asta.

Într-o zi a fost. Nu mai ştie nimeni. A dispărut fără urmă. La început uşor ca mai apoi să reapară, dar acum este de negăsit. Nimeni nu ştie dacă a plecat şi se va mai întoarce vreodată. Poate cu timpul îi va simţi lipsa şi îl va chema înapoi. Poate el va auzi şi se va întoarce, dar cine să strige acum că e noapte?

Se aprinde un bec intermitent, îl avertizează că e timpul să plece. Mai stă câteva secunde, priveşte în jur şi încearcă să îşi dea seama dacă va regreta ceva. Nici măcar feţele pe care le vede nu sunt destul de convingătoare.

Undeva, departe, nişte flori galbene se zbat sub forţa vântului. Ele sunt sclave şi nu au alternative, el nu se simte la fel. Timpul a stat în loc pentru o secundă şi i-a aşteptat decizia. Nu se auzea decât o respiraţie sacadată şi un oftat prelung. Deciziile nu se iau în somn.

Pe marginea lumii stă un cactus. Nu mai ştie ce e aia o floare, nu mai ştie gustul unei picături de apă, stă acolo şi moare. Lipit de sticla rece, este lovit din toate părtile de un nu năpraznic care se agaţă de ţepii lui şi îl sufocă. Razele de soare încearcă să spargă sticla şi să îl salveze. Oare va reuşi cineva să facă asta?

Pielea străluceşte în întunericul nopţii, brăzdată de cute ale vremii peste care luciul a trecut fără să le stingă din frumuseţe. Prin acele crăpături mici izvorăşte viaţa sub formă de picături mici de transpiraţie. A venit cineva şi a şters totul cu o batistă de nepăsare. În urma batistei a rămas doar o zgârietură, urmă a violenţei cu care poţi lovi un suflet. Au răsărit nişte lacrimi de sânge amare, care şiroiesc printre cute şi se scurg uşor spre finalul tututror lucrurilor care ar fi fost posibile. Se numeau vise, hrănite cu speranţe şi un zgomot puternic de motor încins zguduie din temelii gândurile. A trecut, dar liniştea nu mai e la fel.

În amintiri există o linişte surdă, o linişte care năştea vise. A existat şi ea şi într-o zi a plecat. Nu mai ştia nimeni de ea nimic până azi, când cineva şi-a adus aminte. Unde e liniştea de odinioară? Este acolo la umbra copacilor înconjurată de răcoare şi musculiţe care roiesc în jurul ei. Stă cocoţată pe o piatră ieşită din pământul moale şi înconjurată de conuri de pin. Miroase a fân, miroase a ploaie, este o aromă dulce-amăruie, când te gândeşti la tine e amară. Lemnul ud tranfosrmat în lacrimi şi gunoi sentimental, când nu va mai fi nimic o să doară.

Porneşte pe un drum fără întoarcere şi izgonit din propria stare tace, ecoul nu se va mai auzi niciodată. Va fi tăcere sumbră şi nori de ciocolată aurie. Nu trebuie să înţelegi cuvântul, trebuie să-l simţi. Şi în zadar poţi să legi cuvinte între ele dacă nu le simţi niciodată tăria. Nu răspunsurile sunt cheia, cuvintele înseamnă mult mai mult decât o simplă vorbă. Şi ceasul stă şi timpul stă şi el deodată, ore după ore, minute după minute, secunde după secunde...

...a mai trecut o secundă.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Facebook


Cui ii place:

Copyright ©

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără înştiinţarea, respectiv aprobarea, proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Blog template by simplyfabulousbloggertemplates.com

Back to TOP