Nici mort nu fac ca tine

Mi-a spus cineva odată că sunt pesimist. Pesimist aici pe blog, pesimist în ceea ce scriu, poate şi în ceea ce gândesc.

Ei şi ce?

Şi dacă ar fi aşa, de ce ar putea cineva să schimbe asta? 

Vreau să-mi arate cineva un blog în care să urle optimismul. Vreau să văd un blog optimist scris de un om optimist care gândeşte optimist şi trăieşte la fel... Oare dacă aş fi optimist aş mai scrie? Aş mai avea ceva de scris? Voi credeţi că dacă aş fi fericit mi-aş împărţi fericirea cu voi? Nici gând... Sunt egoist. 

Fericirea mea este, după numele pe care îl poartă, fericirea mea. Dar nici pesimist nu sunt, cineva să înţeleagă, vă rog, că eu nu plâng pe umărul nimănui şi nici nu-mi vărs pornirile animalice pline de ură aici... Încerc să fiu undeva la mijloc, încerc să fiu în primul rând eu. Întrebarea mea este cât de sincer poţi fi aici? Cât de multe poţi spune şi cât de multe poţi arăta fără să rişti să fii judecat, fără să rişti ca cineva să-ţi ataşeze un semn pe copertă fără ca să citească măcar o pagină? E atât de usor să judeci, este atât de uşor să ai o părere, dar cât de greu este să înţelegi pe cineva?

Te-a durut vreodată capul în încercarea de a înţelege pe cineva? Ţi-a păsat vreodată ce se ascunde în spatele unor cuvinte atunci când sunt spuse? Ai crezut vreodată că te înşeli în privinţa cuiva şi, cel mai important, ţi-ai cerut vreodată scuze când ai judecat greşit un om? Ţi-a părut rău?

Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult înseamnă cuvintele mele până când n-am făcut pe cineva să plângă... şi atunci am avut o revelaţie: cuvintele dor. Cuvintele taie răni adânci într-un suflet deja prea trist şi prea chinuit. Atunci stăteam şi ascultam cum curgeau lacrimă după lacrimă şi, consternat, nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele, cuvinte care mai înainte aveau atâta forţă şi atâta tărie şi care mânate de atâta convingere avuseseră impactul acela... 

Cuvinte te fac să plângi. Cuvinte te fac să râzi. Cuvinte te întristează. Cuvinte te fac fericit. Cuvinte te îmbărbătează. Cuvinte îţi dau curaj. Cuvinte îţi dau speranţă. Cuvântul... înseamnă forţă. Cuvântul înseamnă caracter. Când spuneam să nu taci niciodată, o spuneam dintr-un motiv, cuvântul te protejează de orice şi nimic nu poate bate un cuvânt decât alt cuvânt.

Şi am pornit de undeva şi am ajuns aşa departe... tipic mie. Dar nu-i nimic, mie îmi place, nu ştiu dacă ţie îţi place, dar dacă tot ai citit până aici şi ai avut răbdarea să o faci, acum lasă curiozitatea să te împingă să citeşti mai departe, pentru că mai urmează.

În încercarea mea de a face, fac multe. Încerc multe, dar nu multe îmi reusesc. Eu nu numesc asta eşsec, o numesc conştientizarea unei disperări. E greu, nu? Viaţa e o zbatere continuă în încercarea de a-ţi găsi o linişte pe care să nu o mai laşi niciodată. Uneori reuşesc, alteori mă las pradă disperării şi renunţ, nu pentru că nu merită, ci pentru că pur şi simplu sunt prea mic pentru o lume atât de mare. Încerc să exist, încerc să fac mai mult decât să exist, încerc să fiu şi, după ce voi fi sigur că sunt, o să încerc şi mai mult, pas cu pas, până voi ajunge acolo unde poate undeva în subconştientul meu îmi doream să fiu. Şi când voi ajunge acolo, voi fi în stare să simt, să sper... Altfel o să ratez momentul, de nu l-am ratat deja. Am fost judecat, criticat, ignorat, dar ştii ce? Nu-mi pasă.