Încă o zi din „viaţa mea”

N-am apucat să-mi trag nici măcar răsuflarea şi a şi apărut. Abia uitasem. Trecuse aproape toată ziua şi reuşisem să nu mă gândesc la asta, dar nu pot. Este atât de cald, aerul ăsta de atâta stat într-un loc începe să miroasă a închis. Mă duc şi deschid fereastra, miroase a tei, miroase a ploaie, eu le-aş vrea pe amândouă, dar dacă mă uit pe cer n-o să găsesc niciun nor. Deschid şi uşa camerei, simt că mă sufoc. Pe jos sunt aruncate câteva haine şi o pereche de pantofi. Praf, plin de praf, de parcă nimeni nu trăia acolo. Mă izbeşte un iz puternic de ploaie, dar e senin totuşi. Dacă va ploua? Ce bine ar fi... Poate o să rezist fără să mă topesc.

Am scăpat pe jos portofelul, s-a deschis şi din el iese un petec de hârtie pe care stă scris ceva. Citesc, nu reuşesc să leg cuvintele între ele, îl mototolesc şi îl arunc într-un colt al camerei, lângă alte hârtii aruncate. Pe masă zace o sticlă desfăcută de apa, ma uit în ea şi văd cum plutesc câteva fire de praf. O amestec puţin şi iau o gură, parcă are gust, dar nu-mi dau seama despre ce e vorba.

Mă gândesc ce o să mănânc. Îmi târăsc picioarele până la bucătărie. Sunt desculţ, gresia este rece. Cobor treptele şi ajung lângă frigider. Îl deschid, e gol. N-am nicio reacţie, stau şi mă gândesc când am cumpărat ultima dată ceva, nu-mi amintesc. Undeva, ascunse, găsesc nişte ouă şi o rosie. O să-mi fac o omletă, poate o să mănânc ceva până la urmă. Pe uşa frigiderului zace o sticlă de lapte, de cine ştie când. Îmi amintesc că e acolo de cel puţin o lună. O deschid, nu rezist mult şi o închid. Doamne, ce urât mirosea! O pun la loc şi închid uşa. Nu vrea să se închidă, o mai trântesc o dată şi încă o dată. Se închide, trag puţin de ea să văd dacă am închis-o bine şi nu se mai deschide deloc. Îmi zic în gând: Nu-i nimic, şi aşa că era gol.

Mă duc la aragaz, iau o tigaie şi aprind focul, uleiul sfârâie. Nu-mi place uleiul, de câte ori m-am apropiat de el nu m-a iertat niciodată, îl urăsc. Arunc ouăle în el şi le privesc cum iau culoare şi formă, cum îşi schimbă starea şi devin ceva comestibil. Încerc să tai roşia, dar e îngheţată, are o pojghiţă groasă de gheaţă pe ea. O pun sub jetul de apă şi încerc să o curăţ. Într-un sfârşit o tai, iau o felie şi musc din ea. Simt cum mă dor dinţii, n-are gust. O arunc. Când mă întorc cu faţa spre aragaz, ouăle erau scrum şi un fum negru se împrăştia în toată bucătăria, urca pe hol şi se îndrepta spre dormitor. Opresc focul, iau tigaia şi o arunc pe fereastră. O s-o iau mai târziu, nu cred că voi mânca nici azi. Pun farfuria la loc, pe masă este o sticlă de suc şi o pungă de chipsuri, le iau cu mine, deschid fereastra şi las să se aerisească.

Îmi târăsc din nou picioarele pe gresie şi ajung în dormitor. E fum, mult fum. Miroase a omleta mea pe care n-am mai mâncat-o. Noroc că am totul deschis, în câteva minute se face senin din nou. N-am decât boxerii pe mine şi o pereche de papuci pufoşi şi verzi. Nu sunt ai mei, dar nici nu ştiu ai cui sunt. Îmi caut haine, găsesc o pereche de pantaloni aruncată pe jos. Nu-s murdari şi nici nu miros, îi pun pe mine. Ăştia sigur sunt ai mei, îi recunosc. Caut un tricou, nu găsesc. Deschid şi scot un tricou alb, e pătat, dar pare curat. Îl pun pe mine, miroase a fum. A dracu' omletă, n-a fost bună de nimic.

Mă aşez din nou pe scaun şi mă uit la praful de pe birou şi la tastatură. Nu-mi amintesc să le fi curăţat vreodată. Ce privelişte tristă, dar asta sunt eu, nu văd de ce m-ar surprinde ceva. Dacă am învăţat ceva în viaţa asta, e că dacă nimănui nu-i pasă de tine, ţie de ce ţi-ar păsa? Pornesc unitatea, scrâjneşte şi scârţâie. De fiecare dată când o pornesc, am senzaţia că va face boom, mă mir că mă mai suportă. Dacă producătorul ar şti câte ore de funcţionare are, cred că mi-ar da una nouă. Monitorul are nişte culori spălăcite, cred că tot de la praf. Las o dâră cu degetul să văd cât de gros e praful... nu e deloc bine. Simt cum mă curentează şi firele de păr de pe mână se trezesc brusc. Îmi citesc mailurile, niciun loc de muncă, citesc presa, citesc nişte bloguri, ce bine mi-ar sta cu o ţigară în gură, să întregesc imaginea de bad boy, dar nu fumez. Mi-am ratat până şi şansa de a fi unul din băieţii răi care face asta on daily basic. Uneori mă întreb dacă eu voi fi ceva în viaţă. Mă liniştesc repede când îmi spun că sunt încă tânăr şi mai am o şansă... Oare cât îmi voi mai spune asta?

Las calculatorul pentru mai târziu şi mă trântesc în pat, un nor mare de praf se ridică... Oare când am schimbat ultima dată aşternuturile? Nici asta nu-mi mai amintesc, o s-o fac... săptămâna viitoare. Mă uit pe fereastră, prin crăpătura draperiilor, înăuntru e întuneric, dar afară e un soare de nu te poţi uita la el. Nu vreau să ies afară, nu mi-ar face bine. Şi ultima pereche de ochelari de soare am spart-o când am adormit pe ea. Simt că mă înţeapa ceva, o pereche de căşti răsare de după nişte aşternuturi... O caut de câteva săptămâni, bine că am găsit-o.

Dau să pornesc televizorul. Hmm... primul canal OTV. Iar s-a uitat nebuna aia de bunică-mea la el, dar când? Poate când am fost eu plecat la interviu şi n-am mai venit decât după trei zile... am fost la un pas să fiu angajat. Nu mi-a ieşit, de necaz am băut cu nişte prieteni şi am ajuns acasă abia după două zile. Îmi aduc aminte că m-am trezit lângă o roşcată pe care o chema Oana, aşa mi-a zis ea. N-o cunoşteam... Mi-a zis că am fost bun, bun la ce? Fusesem prea beat să-mi aduc aminte, am aflat mai târziu că era curvă pe centură şi că se îndrăgostise de mine. Ce trist. 

Mi-am ratat viaţa din clipa în care am sperat că voi fi cineva. Abia după ce m-au dat afară de la facultate m-am trezit. Viaţa e o curvă cu două feţe, azi îţi zâmbeşte, mâine îţi râde în nas, dar sunt chill... Nu dau vina pe nimeni şi... sunt tânăr, mai am o şansă.

Uneori mi-e dor de mama şi de tata, cred că le e ruşine de fiul lor, dar ultima dată ştiu că mă iubeau. Oare, acolo, în rai, mă pot vedea? În clipa în care am conştientizat că sunt şanse să mă vadă am renunţat să mă mai masturbez. A fost o zi tristă şi în acelaşi timp o zi fericită. Nu regret. Am învăţat singur ce înseamnă o femeie, n-am avut pe nimeni să-mi explice. Femeile astea... 

Stăteam şi mă gândeam. Habar n-am ce zi e azi. Parcă e luni sau e marţi... Nu, e miercuri sau parcă e joi? Wtf?! Nici măcar nu ştiu de ce îmi mai bat capul... Fiecare zi e la fel. Ce dracu fac azi? Ieri ce am făcut? Am uitat. Zilele seamănă între ele ca două picături de apă şi adunate viaţa mea e o băltoacă de picături curate care s-au aruncat în mocirla numită eu. Pesimist? Nu sunt, n-am motive să fiu, până ajung la fundul sacului mai am de trăit, sunt sigur. Sunt sigur că mă aşteaptă după colţ lucruri mult mai rele decât ce am pătimit până acum, doar viaţa abia aşteaptă să mi-o tragă.

Se aud claxoane, un bou nu a acordat prioritate şi a lovit o bătrânică. Mi-e milă de ea, plânge. Plânge şi nu plânge de durere, plânge de ruşine că nu înseamnă nimic. Mi-e milă de ei, când îi văd atârnaţi la ghişee ca nişte cerşetori pentru un pumn de pastile pe care le merită. Le merită cu prisosinţă după o viaţă de muncă. Mi-e milă de ei, mi-e milă şi de bunica, mi-e milă de singurătatea ei şi de bolnăviciunea ei. Aş vrea să fac ceva, dar nu pot, n-am ce. Când va veni şi vremea mea, n-o să mai aştept. O să găsesc un pod şi o să sar, întotdeauna m-am gândit că pot ajunge faimos, măcar alea două minute de glorie de la ştirile de la ora 5 să le am. Acum sunt pesimist? Neah... nici măcar acum. Sunt gânduri mult mai negre care stau ascunse şi nu ies şi mi-aş dori să iasă ca să văd de ce sunt în stare, dar nu vor.

Mi-am adus minte că mi-e foame. Mă uit la sticla aia de Cola şi la chipsurile alea, un mic dejun sănătos pentru un om nesănătos sau să fie invers? Cui îi pasă? Iau cu poftă un pumn de chipsuri şi îl îndes în gură, le înec în Cola să nu le mai simt gustul şi înghit. Mă ustură gâtul, mai fac încă o dată mişcarea asta şi îmi e de ajuns, arunc punga pe jos şi mai iau o gură de Cola. Aş face un duş, dar nu ştiu sigur dacă m-ai am apă caldă. Ieri, pe scară, administratorul m-a ameninţat că dacă nu plătesc mi-o taie. Sunt singurul restant de pe scară, l-am înjurat şi am plecat mai departe. N-are intenţii rele, dar nu îl suport, fură. Fură şi ăsta ca un nenorocit, cum fură toţi. Dar hai să îmi adun gândurile optimiste şi să îmi revin. 

Aseară am cunoscut o tipă pe net. Mi-a zis să ne vedem azi. Poate mă duc, dar sunt sigur că n-o să fac impresie şi o să fie şi asta încă o panaramă din şirul lung de panarame pe care le-am cunoscut. Femeile serioase fug de mine, n-am ştiut niciodată de ce? Poate fiindcă tot ce vreau e să le-o trag? Nu ştiu. Am iubit şi eu o dată şi mi-a tras-o ea şi mi-am jurat că nicio femeie nu mă va mai face să sufăr vreodată, dar nici fericit nu sunt. Îmi aduc aminte de vecina mea de palier, eram îndrăgostit de ea. Aseara am salutat-o şi mi-a răspuns, e o fată drăguţă, e deşteaptă, ar trebui să mă feresc de ea. Am obiceiul ca pe tot ce pun mâna să distrug şi nu merită. Părinţii ei sunt singurii care au mai avut grijă de mine după ce au murit ai mei în accidentul de maşină şi nu pot să uit asta. Oamenii rămân oameni, întotdeauna. Au doi copii, pe Elena şi pe Mihai. Am crescut împreună, aproape fraţi.

Mă ridic din pat şi mă duc la uşă, mi s-a părut că bate cineva, este Elena. Îmi spune că m-a chemat tatăl ei pâna la ea. Închid uşa şi o urmez. Arată atât de bine şi are o voce dumnezeiască. Nu mă mai satur să o privesc şi să o ascult, se întoarce spre mine şi eu întorc privirea ruşinat. M-o fi văzut că mă holbam la ea? Ce nesimţit sunt. Ridic iar privirea şi mă uit la ea, îmi zâmbeşte şi mă întreabă de ce nu intru. Intru şi ea după mine. Tatăl ei mă roagă să stau la masa din bucătărie şi vine şi tanti Nuţi lângă el. Mi-aş fi dorit să fi fost părinţii mei şi eu copilul lor, mă iubesc şi ştiu că în adâncul sufletului meu nu sunt un om rău. M-au văzut crescând şi m-au ajutat atât cât au putut ei. Mă întreabă dacă am bani de întreţinere, îmi e ruşine să zic nu, îi mint şi le spun că am de primit şi că luna asta o să mă descurc. Nea Doru se uită la mine şi zâmbeşte, îmi spune să am încredere în ei, că ei mă iubesc. Îmi vine să plâng, cum să-i mint pe oamenii ăştia?

Tanti Nuţi vine şi mă mângâie pe cap, miroase a cozonac, trag aer în piept şi îmi aduc aminte de mama, aşa mirosea şi ea... Ce dor îmi e de mama. În bucătărie vine şi Elena, se uită la mine, dar nu e milă, mă priveşte cu dragoste, niciodată nu m-a privit altfel... Oare o fi ştiind cât de fericit sunt când o văd?

După câteva minute mă prefac că am ceva treabă şi mă ridic. Nea Doru îmi întinde nişte bani şi-mi spune să-i iau, că suntem familie. Mi-e ruşine şi îmi tremură mâna, nu pot lua bani nemunciţi, asta mi-a zis tata înainte să moară, să mor de foame, dar să mor mândru... Să muncesc şi niciodată să nu mă bucur de bani nemunciţi. Dacă îi refuz o să se supere, dacă îi iau o să-l supăr pe tata, ce să fac? Îi iau şi mă uit spre cer, în gând îmi spun: tată, iartă-mă... şi închid ochii. Le mulţumesc şi mă duc spre uşă. Elena îmi deschide şi la plecare mă întreabă dacă vreau să merg la un chef cu ea. Mă uit puţin la ea şi zic da, îmi zâmbeşte şi îmi spune că ne vedem diseară. Am zis da?, mă întreb în gând, în timp ce bag cheia în uşă. Deschid şi mă mai întreb o dată, am zis da? Bravo mie... Arunc banii pe masa din bucătărie şi mă duc în dormitor. Nu am iubit niciodată banii, îi urăsc. Banii nu mi-au adus niciodată nimic bun...

Mă încalţ şi ies afară, e greu să cobori 7 nivele pe scări. Nenorocitul ăla de administrator zice mereu că o să repare liftul, mama dracului, dar banii de întreţinere vine mereu să-i ia. Mă împiedic de şirete şi alunec. Noroc că m-am ţinut de balustradă. Mă uit în jur, nu m-a văzut nimeni. Şi dacă mă vedea, ce? Ies afară, deschid uşa blocului şi fac doi paşi. Simt picături reci şi tari cum mă lovesc, mă uit spre cer şi îmi zic că e doar o ploaie. Când eram mai mic credeam că atunci când plouă, plâng părinţii mei din cauza mea... şi plângeam şi eu. Stăteam până se oprea ploaia şi mă întrebam cu ce am greşit? Mi-e dor de ei. Stau în ploaie de câteva minute şi sunt ud până la piele, dar nu-mi pasă, e atât de bine, parcă mă trezeşte la realitate. Un câine al străzii vine lângă mine, el e mai ud decât sunt eu şi se aşează pe adidaşii mei. Încearcă să se ascundă de ploaie, mă aplec şi îl mângâi, dau tricoul jos de pe mine şi îl pun pe el. Tremură. Are nişte ochi mici şi uzi. Îl mângâi iar şi mă uit la el ce slăbănog e. Tremură tot şi nu cred că are mai mult de câteva kilograme. Mă gândesc cum să-l ajut. Îl las puţin şi traversez, mă duc la magazin şi îi cumpăr un pachet de biscuiti. Când ies din magazin îl văd cum vine spre mine fericit şi cu tricoul atârnat de el. N-am apucat să strig să se ferească şi un nenorocit îl loveste şi îl văd cum zace pe asfalt. În clipa aia am simţit ură, am strâns pumnii şi am fugit spre maşină. L-am luat de gât pe şofer şi l-am trântit pe asfalt lângă câine. I-am dat un picior şi l-am întrebat de ce? 

- De ce, nenorocitule??? Nu era şi el un suflet??? 

Lumea care trecea a sărit să mă ţină. Nişte oameni în vârstă se uitau la mine şi îşi spun că am înnebunit. Mă uit la ei cu ură, se întorc şi pleacă. Îl las pe nenorocit şi mă aşez pe stradă, lângă saracul câine. Abia mai respira, ochii îi erau mici şi umezi. Şi năsucul îi era umed. Stăteam amândoi întinşi pe asfalt şi ne ploua. Scot pachetul de biscuiţi şi îi întind un biscuite. Nu vrea, nu mişca, ochii îi erau palizi şi tăcea. Nici abur nu mai scoatea. Iau tricoul şi îl pun pe el şi îi mai întind o dată un biscuite. În clipa aceea cineva mă saltă şi mă suie într-o maşină de poliţie. Nu-mi pasă. Aud voci în jurul meu, dar nu-mi pasă ce spun. Mă gândesc la câinele ăla întins pe stradă, mă gândesc cum toţi mă părăsesc, cum toţi pleacă din viaţa mea, de ce? De ce sunt blestemat?

La secţie mi se cere să dau o declaraţie, le spun să scrie ce vor, nu-mi pasă. Cineva se uită la mine şi zice că poate sunt drogat. Mă uit la el şi râd...

- Serios?

Aud o voce, e Nea Doru. Se ceartă cu ei, eu nu zic nimic. Mă uit la pixul şi la foaia de hârtie şi văd cum cad picături de apă de pe mine şi cum înmoaie coala. Iau pixul şi desenez un câine şi desenez o mamă şi desenez un tată.... pentru mine nu mai am loc, poate data viitoare. Nea Doru vine şi mă bate pe umăr. 

- Hai acasă, băiete. Mă ridic şi nu mă uit decât în jos. 

Ieşim din secţie şi ne ducem la maşină. S-a oprit ploaia. Nea Doru se uită la mine şi îmi zice:

- Nimeni nu te cunoaşte cum te cunosc eu, baiatule. Stai liniştit, ştiu...

Eu tac, îmi vine să plâng. N-am mai plâns de când a murit bunicul, atunci am plâns şi pentru el şi pentru mama şi tata. Văd un câine pe stradă, e un pui mic şi cenuşiu, mă duc la el, îl iau în braţe şi mă sui în maşină. Nea Doru se uită la mine şi îmi zice:

- Nu te laşi? şi zâmbeşte. 

Mă uit în ochii lui, sunt tot umezi şi mici. Îi întind un biscuite, îl ia şi înfulecă înfometat. Îl mângâi şi singurele mele cuvinte care îmi vin în minte sunt: Pe tine n-o să te mai las. Nea Doru se uită la mine şi mă întreabă dacă am zis ceva, îi spun că nimic şi mă uit înainte. Afară începe iar ploaia, dar nu mi-e frig. Simt cum grămăjoara aia de blană mă încălzeşte. Îi simt inima cum bate, îi mai întind un biscuite şi mă linge pe deget. Ajungem la bloc, Nea Doru îmi zice că el mai are treabă, îi mulţumesc şi urc. Puşlamaua doarme în braţele mele, deschid uşa şi mă duc în dormitor. Îl pun pe pat şi îl învelesc cu o păturică. Mă aşez lângă el şi simt cum mă ia somnul. Azi a fost altceva. Azi a fost altă zi, oare toată viaţa mea se va schimba? 

Şi simt cum pleoapele mi se închid, aud vocea mamei şi vocea tatălui meu, mă lipesc de ghemotocul de blană şi văd curcubee adunate toate la grămadă. O văd pe mama, îl văd pe tata şi în spatele lor e căţelul pe care l-a călcat ăla cu maşina şi îi aud cum spun:

- Să ai grijă de ăla mic, e cadoul nostru de ziua ta...

Şi adorm... şi e cald... şi e bine... Noapte bună, ghemotocule de blană.