Poveste din pat

Plutea într-o mare de petale roz parfumate, într-o mare de amintiri, într-o mare de sentimente colorate şi pline de viaţă. Chiar dacă marea nu avea decât şase metri pătraţi i se părea imensă. Plutea în derivă pe valurile acelea roz şi parfumate şi se lăsase purtat pe aripi de vis. Nu renunţase să mai spere, dar spera să nu renunţe niciodată. Era uimit, aceeaşi uimire pe care o simţi când te trezeşti la porţile raiului şi nu ştii ce să faci. Să intri? Oare meriţi?
Nu mai era nimeni în jur, singurul naufragiat, dar nu se simţea singur. Era, mai degrabă, cuprins de o euforie absurdă. Se simţea unic, marea lui era unică, parfumul era unic. Marea era înspumată şi spuma avea o culoare albă, brăzdata ici, colo de litere negre scrise cu vârful unui creion, tremurat. Şi literele treceau de pe alb pe roz şi de pe roz pe alb, curgeau şiroaie prin faţa lui şi singurul lucru care le lega era parfumul. Îi era frică să privească dincolo de marginile întinse ale mării roz şi nu cuteza să depăşească valuri unde se simţea în siguranţă. Şi-ar fi dorit ca marea lui să se întindă, să crească, şi îşi imagina cum vor trece ani şi el va fi tot acolo plutind.
Trăgea acel parfum în piept cu atâta disperare de parcă ar fi fost un dependent de cocaină care îşi tragea pe nas doza. Nu se sătura, oricât de mult ar fi făcut asta. Urcau şi coborau valurile, erau zile senine, erau zile când marea era învolburată, însă niciodată nu se gândise că ea îl va trage la fund şi îl va îneca. Se simţea acolo, între valuri, protejat de petalele roz care se lipeau de corpul lui ca nişte solzi şi i se părea că formau un scut. Privea pe fereastră şi razele de soare nu ajungeau la el. Trăsese norii să-l acopere, să nu-l ardă soarele, să nu-i usuce petalele rozalii, să nu şteargă literele, să nu-i şteargă dragostea, să nu-l ştearga pe el... Voia să nu se mai termine niciodată.