Lacrimi de fericire

„Nu ştiam de ce plâng. Plângeam pur şi simplu şi lacrimile parcă izvorau din stomac, pentru că le simţeam cum se dezlipesc de acolo şi cum se usucă, mai apoi, pe obrazul meu. Mă durea fiecare particică a corpului meu, simţeam cum se scurge totul de sub picioarele mele, priveam în ceaţă lucrurile care mă înconjurau, lucruri care mai înainte era luminoase şi care zâmbeau a fericire.
Am trântit uşa de perete după care s-a aşternut liniştea, o linişte morbidă care mă făcea să mă gândesc la atâtea lucruri aiurea. Încercam să-mi adun gândurile şi să le strâng într-un ghemotoc, încercam să le strâng să nu se piardă şi lacrimile le foloseam să le lipesc. Să lipesc gândurile mele unele de altele.
De ce plângeam? Poate că la început ştiam, dar acum uitasem şi încercam cu disperare să mă leg de ceva, să nu uit de ce zăceam acolo, în camera aia goală, şi plângeam. Plângeam cu atâta forţă încât mă speriasem, crezând că atunci când voi fi terminat de plâns o să rămân fără putere acolo, întinsă pe podeaua rece, şi o să mor. Singură.
Mă simţeam părăsită şi goală, secasem aşa cum seacă o fântână. În urma mea rămăsese doar pustiu şi sec. Cum am ajuns aici? Oare din vina mea sau a lui? Oare din vina amândurora? Oare şi el plânge? Uită-te la mine, uită-te în ce hal am ajuns, uită-te cum mă doare. Şi mă doare aşa tare. Mi-am jurat că aşa ceva nu mi se va mai întampla şi am ajuns tot aici, poate asta mi-e soarta, poate destinul meu a fost scris cu mâna stângă, dezordonat şi indescifrabil pentru ca eu să nu-mi dau seama încotro s-o apuc.
Aud paşi, e un zgomot sacadat şi îl simt cum se apropie. Mă ascund după pat şi ascult. Se apropie de mine cu un straniu sentiment că sunetul ăsta nu-mi este străin. Încerc să scutur gândurile şi să le fac să-mi spună de ce cunosc sunetul ăsta. Aud cum paşii se opresc şi cum pornesc din nou. Îl văd, se apropie de mine, se aşază pe podea şi îmi şopteşte la ureche, îmi pare rău, iubito. Mă uit în ochii lui şi văd aceleaşi lacrimi ca la mine, doar că ale lui sunt verzi, ale mele albastre. Se mai apropie o dată de mine şi impasibil mă sărută. Îi simt buzele cum ard, cum ard atât de tare încât lacrimile i se tranformă în abur de cum se ating. Mă apropii de el şi îl sărut şi eu şi fără să vreau încep să plâng din nou. Se uită în ochii mei şi îmi spune te iubesc.
Zâmbesc. Lacrimile îmi curg atât de tare că nu le pot face să se oprească. Se apropie de urechea mea şi îmi şopteşte iubito, de ce plângi? Zâmbesc din nou şi mă apropii de buzele lui. De fericire, iubitule. De fericire. Şi îl sărut, iar buzele noastre ard şi se topesc una cu cealaltă. Nori de abur alb se ridică şi zboară pe fereastra deschisă spre alte orizonturi, numai iubirea a rămas acolo, numai iubirea.”