Cuvintele care tac (autoportret)

Aud o voce în mintea mea care îmi vorbeşte, o aud, dar nu o pot asculta. Aud cuvintele, dar nu le pot întelege, simt cu îmi înţeapă mintea, dar refuz să le leg între ele, să le dau un sens. Uneori am impresia că trec pe lângă ele cu viteza unui tren accelerat printr-o haltă.
Cuvintele nu pot lua locul gândurilor. E o luptă între nou şi vechi, o luptă între trecut şi prezent, uneori şi... viitor.
Mi-au plâns cuvintele prima dată când m-am simţit neputincios şi am simţit că n-am control asupra lor. Era o zi ca oricare altă zi, era o vreme ca orice altă vreme.
Nu pot gândi în marea asta de cuvinte, nu pot să scot la lumină un gând curat, nu pot să stau nepăsător în faţa lor, deşi aş vrea.
Îmi tremură mâna, îmi tremură mintea, îmi tremură sângele în mine şi arde, arde totul şi e atât de cald şi e atât de sufocant că simt cum nările îmi iau foc şi ele.
Aş vrea să spun o mie de cuvinte fără răsuflare, aş vrea ca din o mie zece să fie te iubesc... Aş vrea din alea zece unul măcar să fie sincer şi să mă bucur cu adevărat de existenţa lui.
Am urât minciuna şi trădarea, le-am tratat cu dispreţ aşa cum merită, dar de fiecare dată am încercat să iert, am fost propriul meu Iuda şi propriul meu Mesia, m-am trădat ca apoi să-mi acord singur iertarea.
Nu neg că dacă aş fi ascultat cuvintele mi-ar fi putut fi mai bine, dar în acelaşi timp nici nu regret. Nu am de unde să ştiu că alegerea mea nu este cea bună, cine îmi poate dovedi contrariul?
Iubesc păcatul, dar urăsc sentimentul de vină ce urmează după şi sunt aşa pentru că m-am născut în zodia conştiinţei, sub aripa unui înger numit iubire de mamă.
Nu mi-am urât niciodată originea şi îmi clădesc viitorul pe gândurile mele.
Din nou ceasul a uitat să bată, nu-i mai aud suflarea talangelor de fier a căror sunete mă fac să simt că lumea e aproape. De când a tăcut, pustiul pare şi mai pustiu. Văd ochi în noapte şi aud voci în vis, trăiesc două vieţi într-una, pentru că vreau să trăiesc mai mult.
Din somn fac zi, din zi fac lumină. Zi, noapte, mi-e totuna. Doar liniştea nopţii poate spune diferenţa.
Am auzit un urlet în noapte, sunt lupii disperării ce îmi bat la poartă, n-o să-i primesc şi o să-i fugăresc cu lămpi aprinse şi o să-i ard şi o să ardă disperarea şi o să urle şi mai tare, dar nu la mine-n poartă.
La mine e frumos şi bine şi cântă ciocârlia într-un copac, în spate şi-mi place s-o ascult vara stând pe scări la umbra luminilor din iarbă.
Nu mi-e frică de întuneric şi nu mi-a fost niciodată. Sunt un băieţel curajos căruia nu i-a fost frică să se joace cu focul, l-am domolit şi l-am făcut prietenul meu, mi-a luminat calea şi mi-a dat sfaturi. Nu-i bine să te joci cu şansa, aşa cum nu e bine nici să uiţi de semne, semnele vieţii pesemne că alte semne ale nu ştiu cui eu n-am văzut.
Cuvinte, cuvinte seci şi ude de poveţe spuse de părinţi, dar cine să-i asculte când gândul e departe. Atât de departe şi totuşi atât de aproape, atât de surd şi plin de mister, am făcut din cuvânt haină să mă treacă iernile vieţii.
Încerc să mă înţeleg pe mine însumi ca să pot fi înţeles de alţii, văd în privirile lor cât de departe am ajuns în a mă cunoaşte, ei îmi dau notele, ei mă judecă, eu îi ascult şi nu le dau dreptate... De ce le-aş da?
Ultimul cuvânt este întotdeauna cuvântul care tace, care naşte tăcerea în ochiul celui ce citeşte, ultimul meu cuvânt e pace, pacea pe care nu o am, dar sper că mă găseşte... Şi o va face, cândva, într-o zi, când ne vom întâlni amândoi acasă...

...am zis să fie pace şi-apoi am stins lumina.
Somn bun să ai străine când te găseşti în noapte
mai singur decât eşti sau ai fi fost vreodată.
Şi susurul de ape sa-ti fie veşnic rece,
iar mintea să-ţi fie şi limpede şi coaptă,
doar inima e caldă şi visul mai fierbinte,
e ca o zi de vară uscată şi pustie.
Am zis să fie pace, am vrut să fie bine,
a fost... pentru o clipă şi simt c-o să mai fie...

(Dorinţă de Şovăială Alin)