Am scris când mi-a venit mie (postare scrisă în maşină)
marți, 11 august 2009
Viaţa e un joc cu speranţă. O masă cu un singur jucător, tu şi dealer-ul: soarta. Nu ştii niciodată dacă câştigi sau pierzi. Jocul nu se termină decât atunci când nu mai ai nimic.
Am pierdut multe speranţe la masa asta numită viaţa mea. Joc de 25 de ani fără încetare, n-am ratat nicio zi, n-am pierdut niciun răsărit, nu am întors spatele niciunui apus. Joc ca un jucător înrăit, care pe măsură ce joacă începe să-i placă. Sunt dependent de jocul ăsta numit viaţă, îl am în sânge, îl simt cum vibrează în mine atunci când ma joc cu ea... Simt cum îmi muşcă din vene cu sete şi se scurge prin mine ca un izvor printr-o galerie săpată în piatră. Aşa mă sapă viaţa şi pe mine şi lasă urme în fiecare zi, după fiecare joc... Rămân cicatrici.
Am câştigat jocuri, dar am şi pierdut. Am trăit viaţa pe muchie de cuţit, ca mai apoi să mă scufund într-o plictiseală deasă şi neîncăpătoare. Mi-au trecut prin faţa ochilor cărţi cu sutele, le-am privit şi le-am judecat după culoare, după valoare, dupa atingere. Niciodată n-am fost un jucător profesionist, niciodată n-am luat viaţa în serios, îmi plăcea să joc ca un nebun, veşnic fericit şi optimist, întindeam mâinile pline şi le luam înapoi goale, cu zâmbetul pe buze şi nu-mi păsa. Uneori m-am considerat o victimă a jocului, alteori credeam că-i sunt stăpân... Nici acum nu ştiu ce rol joc eu la masa mea. Încă mai sper şi n-am ieşit de la masă, încă nu. Jocul abia a început şi simt că e prea devreme pentru mine să mă retrag, mai am încă speranţe, mai am vise, am pe ce juca.
Dacă nu am ieşit de la masă pâna acum n-a fost pentru că nu pot, a fost pentru că nu vreau, nu renunţ aşa uşor, chiar dacă pierd. Merit să iau şi eu odată şi odată potul cel mare, să simt măcar o dată gustul dulce al victoriei, imagine reflectată într-un ciob de sticlă a fericirii, ciob pe care să-l lustruiesc şi să fac fericirea mea să lumineze lumea.
Am văzut jucători vechi, cu experienţă, cum ieşeau de la masă uşor, uşor, cu capul plecat, ruşinaţi de soarta lor. Am văzut lacrimi şi neputinţă, am văzut disperare şi un vag sentiment de amăgire a sufletului cu vise deşarte. Prea rar mi-a fost dat să văd flacăra speranţei, poate fiindcă gustul înfrângererii este atât de amar şi greu de suportat, atât de sec. Am crezut că un pahar de apă o să stingă gustul ăsta, am crezut că o gură de aer o să îmi şteargă sentimentul. M-am înşelat. Sunt sentimente atât de reale şi atât de vii în mine, atat de impregante în natura mea umană încât nu le mai suport mirosul închis, bolnav, pustiu.
Am închis ochii pentru o clipă. Poate oboseala, poate indiferenţa, poate, pur şi simplu, nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam. Respiram adânc şi îmi treceau prin minte imagini şterse ale cărţilor ce le avusesem până atunci. De câteva ori fusesem la un pas să câştig, dar norocul meu era dat dinainte să mă nasc. Aveam să trăiesc o viaţă în care trebuia să muncesc pentru norocul meu.
Am tresărit. Aerul rece mă izbea în faţă. Simţeam cum porii mi se închid şi îngheaţă. Am deschis ochii. Simţeam ceva, aveam o damă. N-o mai văzusem niciodată. O ţineam în mână şi mă uitam la ea uimit... Nu mai pot gândi acum, imaginile îmi fug prin faţa ochilor şi simt cum mă ia ameţeala. Mi-e rău. Mi-e rău de atât bine. Simt cum se topeşte ceva în mine.
Dorm. Dorm încet şi liniştit. Închid ochii şi... nu mai ştiu nimic.
Am pierdut multe speranţe la masa asta numită viaţa mea. Joc de 25 de ani fără încetare, n-am ratat nicio zi, n-am pierdut niciun răsărit, nu am întors spatele niciunui apus. Joc ca un jucător înrăit, care pe măsură ce joacă începe să-i placă. Sunt dependent de jocul ăsta numit viaţă, îl am în sânge, îl simt cum vibrează în mine atunci când ma joc cu ea... Simt cum îmi muşcă din vene cu sete şi se scurge prin mine ca un izvor printr-o galerie săpată în piatră. Aşa mă sapă viaţa şi pe mine şi lasă urme în fiecare zi, după fiecare joc... Rămân cicatrici.
Am câştigat jocuri, dar am şi pierdut. Am trăit viaţa pe muchie de cuţit, ca mai apoi să mă scufund într-o plictiseală deasă şi neîncăpătoare. Mi-au trecut prin faţa ochilor cărţi cu sutele, le-am privit şi le-am judecat după culoare, după valoare, dupa atingere. Niciodată n-am fost un jucător profesionist, niciodată n-am luat viaţa în serios, îmi plăcea să joc ca un nebun, veşnic fericit şi optimist, întindeam mâinile pline şi le luam înapoi goale, cu zâmbetul pe buze şi nu-mi păsa. Uneori m-am considerat o victimă a jocului, alteori credeam că-i sunt stăpân... Nici acum nu ştiu ce rol joc eu la masa mea. Încă mai sper şi n-am ieşit de la masă, încă nu. Jocul abia a început şi simt că e prea devreme pentru mine să mă retrag, mai am încă speranţe, mai am vise, am pe ce juca.
Dacă nu am ieşit de la masă pâna acum n-a fost pentru că nu pot, a fost pentru că nu vreau, nu renunţ aşa uşor, chiar dacă pierd. Merit să iau şi eu odată şi odată potul cel mare, să simt măcar o dată gustul dulce al victoriei, imagine reflectată într-un ciob de sticlă a fericirii, ciob pe care să-l lustruiesc şi să fac fericirea mea să lumineze lumea.
Am văzut jucători vechi, cu experienţă, cum ieşeau de la masă uşor, uşor, cu capul plecat, ruşinaţi de soarta lor. Am văzut lacrimi şi neputinţă, am văzut disperare şi un vag sentiment de amăgire a sufletului cu vise deşarte. Prea rar mi-a fost dat să văd flacăra speranţei, poate fiindcă gustul înfrângererii este atât de amar şi greu de suportat, atât de sec. Am crezut că un pahar de apă o să stingă gustul ăsta, am crezut că o gură de aer o să îmi şteargă sentimentul. M-am înşelat. Sunt sentimente atât de reale şi atât de vii în mine, atat de impregante în natura mea umană încât nu le mai suport mirosul închis, bolnav, pustiu.
Am închis ochii pentru o clipă. Poate oboseala, poate indiferenţa, poate, pur şi simplu, nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam. Respiram adânc şi îmi treceau prin minte imagini şterse ale cărţilor ce le avusesem până atunci. De câteva ori fusesem la un pas să câştig, dar norocul meu era dat dinainte să mă nasc. Aveam să trăiesc o viaţă în care trebuia să muncesc pentru norocul meu.
Am tresărit. Aerul rece mă izbea în faţă. Simţeam cum porii mi se închid şi îngheaţă. Am deschis ochii. Simţeam ceva, aveam o damă. N-o mai văzusem niciodată. O ţineam în mână şi mă uitam la ea uimit... Nu mai pot gândi acum, imaginile îmi fug prin faţa ochilor şi simt cum mă ia ameţeala. Mi-e rău. Mi-e rău de atât bine. Simt cum se topeşte ceva în mine.
Dorm. Dorm încet şi liniştit. Închid ochii şi... nu mai ştiu nimic.
2 comentarii:
bine ca te joci doar cu viata...nu si cu sentimentele oamenilor...
Viata pare asa cum ai prezentat-o tu(asta este parerea mea, pur personala),doar atunci cand nu crezi ca ea ti-a fost scrisa de un inger in ziua nasterii tale sub indrumarea LUI(Acel Cineva),totul iti este pregatit ,tu trebuie doar sa te bucuri de viata si sa te gandesti ca nu are rost sa te zbati pentru exact lucrurile pe care le ai sau le vei primi oricum....este un paradox...este un gand de-al meu. Pai, atunci, daca viata mea mi-a fost scrisa deja,decisa, mie ce-mi ramane sa fac? Doar sa o traiesc? Nu, sigur ca nu. Fara mine activ, prezent acolo, tot ce s-a scris nu are sens.Rolul meu, ca om, este sa iubesc, sa ofer iubire, compasiune, speranta,pastrarea promisiunilor si mai presus de toate crezul ca EL m-a creeat cu un scop,ca nu traiesc degeaba...stii....fiecare dintre noi , ne lasam amprenta pe acest pamant.Depinde de fiecare ce fel de amprenta vrem sa lasam in urma noastra.Una de care sa fim mandri sau una, pe care vazuta de sus, te face sa iti lasi capul in pamant?.....Asta este rolul nostru ,sa luam deciziile corecte.....De aceea avem ratiune....
Trimiteți un comentariu