Dezamăgire

- Dorm.
- Profund?
- Poate.
- De ce poate şi de ce nu sigur?
- Pentru că poate mi-e mai la-ndemănă.
- Aşa ai fost mereu.
- Cum?
- O dezamăgire.
- Din nou?
- Cum adică din nou?
- Adică la fel ai zis şi ultima dată? Senilitate?
- EU nebun?
- TU nebun!
- Eşti...
- ...ştiu, o dezamăgire.
- Pentru tine în primul rând.
- Eu nu mă simt aşa.
- Ar trebui.
- Nu.
- Ar trebui să vezi ca mine.
- Să văd ca tine? Bătrân senil şi orb.
- Orb?
- Da, orb. Ai aurul în faţă, ai tot ce viaţa a făcut mai bine şi tu numeşti asta dezamăgire?
- M-am vestejit cu tine, ţi-am dat totul şi tu mi-ai luat la fel.
- N-am vrut nimic. Mi-ai pus totul în cârcă, cât mai voiai să rezist?
- Eşti o dezamăgire, nu am cuvinte să descrie mai bine ce simt eu acum.
- Ai căutat?
- Am încercat...
- I-ai dat o încercare căutării?
- Numai una? I-am dat o mie.
- Şi dintre toate o mie n-a vrut niciuna?
- Dar ce, credeai că joc la loterie? Credeai că viaţa o să mă lase să caştig atâta?
- Îmi povesteai că eşti norocos, unde ţi s-a dus norocul?
- L-am pierdut la tine.
- Încă o dezamăgire?
- Încă una.
- Tată...
- Fiule...
- Tată...
- Eşti doar dezamăgire.
- Ştiu, tată.
- Eşti unica mea dezamăgire.
- Ştiu, tată. Închide ochii acum, poate o să mă vezi mai bine.
- Sunt sătul de gustul tău amar.
- Ştiu.
- Eşti unica mea dezamăgire.
- Ştiu şi asta.
- Şi atunci de ce nu taci?
- Doar pe mine mă ai.
- Ştiu... şi ce dezamăgire.