Miros de portocală sau miros de speranţă?
duminică, 2 august 2009
Am decojit o portocală, te-am dezbrăcat de secrete şi ţi-am gustat esenţa. Ştiu cine eşti, ştiu ce vrei, ştiu ce poţi şi, mai presus de toate, ştiu ce regreţi. Mirosea a portocală în toată casa, purta mirosul ăsta amprenta paşilor tăi. Te întrebai de ce ştiu mereu unde eşti, mirosul de portocală te trăda şi tu nici măcar nu aveai habar.
Am găsit o portocală pe pervazul unei ferestre cu vitralii. Se oglindea în ea un curcubeu cu o tentă portocalie, brăzdată de umbre. Şi de acolo, din colţul ei, emana lumină, speranţă, soare. Iubeam o portocală şi nu mi-era ruşine că eu, un om de rând, visam la portocală aşa cum orbul visează la soare. Mergeam cu ochii închişi în fiecare seară, treceam pe gresia rece ca pe covor de petale şi purtat pe valuri de arome şi parfumuri, ajungeam la ea.
Seara, la lumina lunii, mireasma îi era şi mai îmbătătoare sau poate eu, cuprins de pasiune, găseam în ea chipul iubitei nepereche, iubita ce o căutam de-o viaţă. I-am cântat şi i-am şoptit tandru în ritm de primăvară, iar ea creştea de nu-ţi venea a crede şi se facea mai frumoasă în fiecare zi. Nu o vedeam, dar îi simţeam parfumul oriunde aş fi fost.
Dar într-o zi, povestea din poveste moare şi portocala mea topită se topeşte. Din ea rămân doar coji, zdrobite de atâta nepăsare. Stăteam la capul ei şi o jeleam cu lacrimi şi nu-mi venea a crede. Murise portocala, dar parcă aroma ei era şi mai puternică, mă îmbătase şi miroasea a neuitare.
Miroase a speranţă acum şi asta doar pentru că am iubit o portocală...
Am găsit o portocală pe pervazul unei ferestre cu vitralii. Se oglindea în ea un curcubeu cu o tentă portocalie, brăzdată de umbre. Şi de acolo, din colţul ei, emana lumină, speranţă, soare. Iubeam o portocală şi nu mi-era ruşine că eu, un om de rând, visam la portocală aşa cum orbul visează la soare. Mergeam cu ochii închişi în fiecare seară, treceam pe gresia rece ca pe covor de petale şi purtat pe valuri de arome şi parfumuri, ajungeam la ea.
Seara, la lumina lunii, mireasma îi era şi mai îmbătătoare sau poate eu, cuprins de pasiune, găseam în ea chipul iubitei nepereche, iubita ce o căutam de-o viaţă. I-am cântat şi i-am şoptit tandru în ritm de primăvară, iar ea creştea de nu-ţi venea a crede şi se facea mai frumoasă în fiecare zi. Nu o vedeam, dar îi simţeam parfumul oriunde aş fi fost.
Dar într-o zi, povestea din poveste moare şi portocala mea topită se topeşte. Din ea rămân doar coji, zdrobite de atâta nepăsare. Stăteam la capul ei şi o jeleam cu lacrimi şi nu-mi venea a crede. Murise portocala, dar parcă aroma ei era şi mai puternică, mă îmbătase şi miroasea a neuitare.
Miroase a speranţă acum şi asta doar pentru că am iubit o portocală...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu