Cuvinte nescrise vreodată, dorinţe nicicând îndeplinite

Era dimineaţă şi ei stăteau unul în faţa celuilalt pe veranda în care mai stăruia ceva din răcoarea şi umezeala nopţii. Ea se ridică şi merse în bucătărie. A ales două nectarine. Muşcă dintr-una cu poftă, mestecând de zor, deşi era acră. Îi savura acreala, de parcă gustul acela neplăcut i-ar fi restituit sensul a ceea ce s-a întâmplat, aşa cum o căinţă umilă şi necesară îţi aminteşte prin gustul ei aspru greşeala pe care ai făptuit-o, vina pe care o porţi. Şi s-a gândit la viaţă, care-i falsă şi rareori îşi arată la suprafaţă raţiunile, dar în schimb adevăratul ei parcurs se află în adâncime, ca un fluviu subteran.

El, răvăşit, cu părul în dezordine, purta o cămaşă neagră descheiată şi avea ochii lipsiţi de adâncime, culoare şi strălucire. Ochii celor care mai au foarte puţine speranţe, dacă mai au vreuna, şi care îşi trăiesc zilele şi nopţile în îndeletniciri ciudate. Obrazul îi era senin şi puţin osos, transparent de oboseală şi strălucitor de ceva dinăuntru. Ceva care s-ar fi putut numi spirit sau inteligenţă sau suflet sau oricum altcumva. Ceva care îşi arunca lumina asupra ei aşa cum ziua ajunsă la amiază îşi lasă greutatea asupra florii soarelui, dar fu numai pentru o clipă înainte să i se destăinuie.

- Îţi spusesem că acum s-a sfârşit, dar fără să îţi spun şi de ce tăcerea este subterană. Credeai că am dispărut? Dispărusem, rămânând aici ca în neant, nesigur şi rătăcit puţin. Puţin mai mult. Acum mă găseam într-un loc al meu, un loc diferit de cel al nostru. Câteodată mă gândeam la conformaţia crăpăturii tale şi o vedeam de parcă ar fi fost un obiect de decor în camera mea, clitorisul mic, ascuns sub buzele mari, timid ca unii omuleţi ce se arată la uşa casei cu teama poştaşului care sună clopoţelul, şi apoi pubisul amplu, întins până la începutul pântecelui... Dar mi s-a părut că înţeleg mai mult, mult mai mult. Crăpătura ta nu era doar un fel de vârtej unde vreau să intru din nou, pentru că reprezintă pentru mine un loc de plăcere. E mult mai mult. Ce idiot, nu-i aşa? Uneori îţi vin în minte şiruri de idei care nu-ţi aparţin.

Dinţii ei rămaseră înfipţi în nectarina aceea acră şi zemoasă. Privea în gol şi se simţea aşa.

- Era un loc numai al meu în care trăiam pe furiş, mă ascundeam şi luptam. Dar împotriva cui? Împotriva lucrurilor pe care nu le puteam controla. Vezi tu, viaţa se umple puţin câte puţin şi dă pe dinafară fără să-ţi dai seama, dar într-o zi umplerea aceea înseamnă prea mult, iar la un moment dat mulţimea de lucruri, de obiecte, de amintiri, de vise sau semivise nu-ţi mai spune nimic. E doar un murmur indistinct, un nod, un sughiţ care nu urcă şi nici nu coboară, te sufocă. Ştii, nimic nu ajunge. Într-adevăr nimic nu ajunge, nici măcar prezentul, iar trecutul e un dezastru. Şi cine se mai gândeşte la ceea ce s-ar putea întâmpla mâine, de vreme ce trecutul i-a lăsat o oarecare amărăciune? Totul este în ţăndări, draga mea. Fragmentele au zburat dintr-o parte în alta şi nu pot să le adun. Suntem pe lungimi de unde diferite. Eu o văd pe a ta şi pot intra în ea când vreau, fără ca tu să poţi face la fel cu a mea. Eu exist fără ca tu să trebuiască să fii cu mine. Avem nevoie de o concentrare în amintirea cea mai ascunsă, aceea care ne-a făcut fericiţi în trecut şi pe care o dorim poate în viaţa noastră viitoare. Dorisem să te fi cunoscut deja când te-am cunoscut şi aceasta a fost, probabil, până acum dorinţa mea cea mai tainică.

Dinţii ei, încleştaţi în pulpa groasă şi cărnoasa, rupse cu poftă o bucată din nectarina suculentă. Situaţia era absurdă şi... ea mesteca alene.