Jocul de-a viaţa

Singur. Am mers pe drum singur. Au fost secunde care păreau ore, ore care păreau zile, zile care păreau săptămâni, săptămâni care păreau luni, luni care păreau ani şi ani care nu se mai terminau. Dumnezeu mi-a dat şanse, şanse pe care eu le-am văzut sau nu, şanse la care am ajuns sau nu, şanse pe care le-am luat sau nu. Viaţa nu e uşoară. Viaţa înseamnă alegeri dureroase, viaţa înseamnă momente de visare, viaţa înseamnă ură, dragoste, sentimente absurde în momente de criză.
Viaţa... Eu mi-am bătut joc de viaţa mea? Nu cred. Mi-am bătut joc de mine, pentru că mi-a luat o viaţă să ajung unde am ajuns. Nu vreau să fiu iubit pentru ce sunt, dar nici urât pentru ceea ce nu sunt. Fiecare dintre noi judecă, fiecare dintre noi critică, fiecare dintre noi vede prin ochii minţii şi judecă cu inima. Încerc să cred că nu mă joc cu viaţa. Încerc să cred că sunt ceea ce sunt şi că merg pe un drum care mă duce undeva. Nu sunt perfect, dar uneori ştiu să-mi ascund defectele. Până acum am crezut că viaţa e un ideal, am crezut că viaţa e un mit al perfecţiunii. De ce aş fi eu când ea nu poate?
Dacă am ajuns aici, totuşi, n-am ajuns singur. Am ajuns înconjurat de oameni, am ajuns înconjurat de sentimente, am ajuns aici înconjurat de vorbe.
N-am nimic de ascuns în ceea ce priveşte viaţa mea pentru că nu mi-e frică să o traiesc şi nu mi-e ruşine cu ce am fost şi sunt. Le mulţumesc părinţilor mei care mi-au arătat ce înseamnă o familie iubitoare, ce înseamnă să ai şi mamă şi tată, până la paisprezece ani când s-au despărţit, le mulţumesc că mi-au arătat cum să iubeşti, cum să respecţi, cum să reuşeşti în viaţă, le mulţumesc, numai că astea le-am învăţat singur, dar îi iubesc. Le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături doar să mă îngroape şi mai mult în sentimentul de deznădejde în care mi-am trăit adolescenţa, multumesc razelor de soare din viata mea care n-au existat când aveam mai multă nevoie. Îmi mulţumesc mie că am ajuns până aici, mulţumesc femeilor din viaţa mea care au încercat să mă iubească, care au încercat să mă înveţe să iubesc. Unele au reuşit, altele nu... va mulţumesc oricum. Îi multumesc ei care mi-a fost alături la bine şi la greu şi care mi-a dat încrederea în mine, care mi-a arătat ce înseamnă o familie, care mi-a arătat cum ar trebui să fiu. N-o să te uit niciodată, îţi datorez jumătate din viaţa mea... fără regrete.
Acum e rândul meu să zbor, am aripi. Mi-au crescut în sfârşit aripi cu care vreau să zbor de unul singur, nu mai vreau să fiu protejat, nu mai vreau să fiu normal, vreau anormalitatea să-mi guverneze viaţa, vreau să fac ce simt, nu ce e bine. Înţelege oare cineva cu câtă disperare mă leg de viaţă? Înţelege oare cineva că viaţa nu e un joc, viaţa e un şir infinit de alegeri bune sau mai puţin bune. Am o destinaţie, am un ţel, văd lumina din capătul tunelului şi vreau să ajung acolo, n-am vrut niciodată să calc peste sentimente, n-am vrut niciodată să-mi bat joc de nimeni. Mi-am căutat drumul. Mi-am căutat locul meu în lume. Nu mă blestemaţi acum, nu puneţi asupra mea blesteme acum, lăsaţi-mă să-mi caut soarta, să tremur în frigul vieţii.
Plec capul, nu mă uit înapoi, n-am dreptul. Merg înainte şi mă uit după pietricelele cărării mele, daţi-vă la o parte, priviţi-mă cum zbor. Vreau să-mi deschid aripile şi să dispar pe cerul înstelat într-o noapte de mai. Vreau să fiu o amintire frumoasă pentru voi, nu un coşmar care să vă tulbure nopţile.
Spune-mi, tu, inimă, e mai mult rău decât bine în mine? Spune-mi, tu care ai văzut şi ai pătimit atâtea, chiar sunt un om rău? Nu stau să aştept răspunsuri, nu vreau să mai dau explicaţii,vreau să zbor, să aud şuieratul norilor care îmi şoptesc la ureche: Zboară... Mişcă-ţi aripile alea leneşule şi zboară... Nu privesc înapoi decât amintirile, dar în faţa mea am un apus. Mă duc dupa el, nu mai stau. Am stat destul aici... Adio.