Nu ştiu nimic

- Ce simţi acum?
- Vrei să ştii?
- Da. Te văd aşa şi nu îmi place cum arăţi. Spune-mi, ce e?
- Simt disperare şi frustrare, mă doare şi îmi vine să plâng, tremur şi mi-e frig.
- Eşti bolnav?
- Am înnebunit.
- Ce ai?
- Mi-e rău, mi-e rău de la inimă.
- Hei, revino-ţi. Poate nu e aşa de grav.
- S-ar putea să nu mai apuc să văd cât de grav e.
- Nu vorbi aşa.
- Nu pot, nu mai rezist, mă rup în mii de gânduri care se zbat să mă despartă în fragmente mici. Ai simţit vreodată asta?
- Nu.
- Atunci nu ai de unde să înţelegi.
- Ce ai?
- Shht, ascultă… Auzi ce aud şi eu?
- Nu ştiu, ce e aia?
- E sunetul ăla care mă omoară, e liniştea care mă seacă.
- Hai, linişteste-te.
- Vreau să mor, vreau să mor în clipa asta, mă simt ca un ciob călcat de un buldozer, mă simt strivit, mă sufoc.
- Linişteşte-te, îţi spun.
- Linişteşte-te tu, eu nu mai pot. Îmi vine să urlu şi îmi vine să rup hainele de pe mine şi să mă arunc în gol.
- Stai.
- Nu mai pot, tu înţelegi? Nu mai pot.
- Aşteaptă, mai ai puţină răbdare.
- Ce să aştept? Ce să aştept dacă n-a venit nimic până acum?
- Nu-ţi pierde speranţa.
- Speranţa? Speranţa zici?
- Da, speranţa.
- Tu poţi să speri când mori?
- Nu pot să-ţi răspund.
- Atunci taci şi lasă-mă în pace, să mor încet, să mor în chinuri... Unde mi-e soarele?